În urma cu nişte ani, mi-am petrecut ore întregi la centrul de documentare al Crucii Roşii din Bucuresti cu scopul de a pregăti o lucrare privind organizarea Societăţilor de Cruce Roşie din România în timpul primului Război Mondial. Pe masură ce mă cufundam în căutări, se amplificau şi sentimentele mele de profundă recunoştinţă şi afecţiune dublate de mândrie că aparţin unui popor cu astfel de înaintaşi care cu un devotament greu de înţeles azi, s-au unit în faţa năpastei războiului până dincolo de preţul suprem: viaţa ori continuarea ei in stare de invaliditate, aşa cum i-am cunoscut pe unii veterani longevivi atunci când am devenit medic.
Toate eforturile, toată dăruirea tot tributul în vieţi omeneşti ar fi rămas însă fară o finalitate atât de glorioasă cum a fost cea obţinută după Pacea de la Versailles din 1919 ca rezultat al negocierilor care au durat timp de 6 luni de la încheierea oficială a războiului la 11 noiembrie 1918 între forţele Aliatilor (Franţa, Anglia, SUA, Italia, Japonia, Polonia, România, Serbia, Cehoslovacia) şi Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, Bulgaria), şi anume recunoaşterea României Mari – ca urmare şi a demersurilor diplomatice ale Reginei Maria, atât la Paris pe lângă primul ministru francez din vremea aceea – Clemanceau, cât şi la Londra.
Frumuseţea sa fizică despre care se vorbea în toate saloanele Europei, era dublată de o inteligenţă ieşită din comun. Majestatea Sa a pledat pentru cauza românilor, reamintindu-le aliaţilor occidentali enormul sacrificiu al Armatei Române, sacrificiu văzut şi trăit de adevărata regină, aflată de multe ori printre soldaţii răniţi alături de surorile de Cruce Roşie. Regina Maria a fost supranumită de popor „Mama răniţilor”, „Regina-soldat”, pentru atitudinea ei bravă din timpul acelui război, când alături de doamnele de la curte a lucrat direct pe front în spitale de campanie şi a coordonat activitatea unei fundaţii de caritate. Exemplul reginei a fost urmat de toate doamnele din înalta societate de pe tot întinsul patriei, sub îndrumarea căreia, au activat în spatele sau pe toată linia frontului.
Cine este Regina Maria?
Majestatea Sa Maria, Regină a României, Principesă a Romaniei, Principesă de Edinburg şi de Saxa Coburg şi Gotha, născută Marie Alexandra Victoria în data de 29 octombrie 1875, fiica ducelui Alfred de Saxa Coburg şi Gotha, cel de al doilea fiu al reginei Victoria, iar mama sa Marea Ducesă Maria Alexandrovna, unica fiică a Ţarului Alexandru al II-lea, şi nepoata reginei Victoria a Marii Britanii.
Maria Alexandra Victoria s-a logodit la 16 ani cu Prinţul Ferdinand de Hohenzollern, moştenitor al tronului României. Căsătoria a avut loc la 29 decembrie 1892. Unul dintre exponatele Muzeului Naţional al României, o cupă de argint oferită de municipalitatea Capitalei, aminteşte de acest eveniment; piesa are gravată inscripţia: „Bine ai venit mireasă de Dumnezeu aleasă spre a patriei cinstire. Ianuarie 1893″.
Aceasta inscriptie inspirată parcă în mod premonitoriu a exprimat nu numai aspiraţia poporului, ci faptele şi atitudinea viitoarei regine, care a dat dovada de comportament regal, nu numai în a apăra ţara şi poporul, ci şi de restabilire a dreptăţii strămoşeşti, de redobândire a teritoriilor smulse, răpite în urma unor războaie între alte mari puteri, după cum ne reamintim din istorie.
Dilema politică a României în perioada dintre 1914 şi 1916 a fost dacă să participe sau nu, în Primul Război Mondial alături de aliaţi sau alături de germani… Ţara rămăsese într-o poziţie de neutralitate timp de doi ani, nu doar datorită regelui Ferdinand, ci în primul rând datorită prim-ministrului I.C. Brătianu care s-a opus constant în Consiliul de Coroana, intrării României în război alături de Puterile Centrale. Dar, alături de acestea, o influenţă deosebită în a determina pe regele Ferdinand (după 1914) să intre în război de partea Antantei în 1916 l-a avut Regina României-Maria.
In timpul războiului, oricine o putea vedea pe regină în spitale, alături de paturile răniţilor, pansând plăgi puroinde ori chiar pe front, în mijlocul soldaţilor, îmbărbătându-i, asigurându-i, întărindu-le credinţa în victorie. După terminarea războiului a urmat o grea perioada de refacere după acel cumplit măcel fără precedent în istoria omenirii, şi abia după patru ani, naţia română revigorată are bucuria să asiste la încoronarea regilor Ferdinand şi Maria la Alba Iulia. Supranumiţi Regii Unirii în oraşul primei Uniri din istorie – Alba-Iulia – regii au fost încoronaţi la 15 octombrie 1922, zi ce a constituit momentul de glorie al Monarhilor, dar şi al desăvărşitei Românii Mari. Serviciul religios a fost asigurat de către Miron Cristea – Patriarhul României, care a ţinut o Liturghie solemnă şi a sfinţit coroanele regale.
Din arhivele istorice aflăm că la festivităţile de la Alba-Iulia au luat parte reprezentanţi din 13 state ale lumii ca o confirmare internaţională a Marii Uniri. Printre aceştia au fost prezenţi la ceremonia de încoronare a regelui Ferdinand I şi a reginei Maria, reginele Maria a Iugoslaviei şi Elisabeta a Greciei, principesa Beatrice de Bourbon, ducele de York, generalii Berthelot şi Weygand.
Balcic
În 1924 din dorinţa reginei a fost construit Palatul de la Balcic, într-un peisaj superb, şi Majestatea sa a făcut din acesta un loc de întâlnire pentru artiştii epocii. Palatul a fost cedat Bulgariei, odată cu cele două judeţe : Durostor şi Caliacra. Despre acest teritoriu numit Cadrilater V. Pârvan spunea: „Dintre ţările care alcătuiesc România de azi, Dobrogea este cea mai veche ţară română. Cu mult înainte ca dacii din Dacia să se facă romani, dacii din Dobrogea au început să vorbească latineşte, să se închine ca romanii şi să-şi facă oraşe şi sate romane…”.
Împreună cu reprezentanţi ai cluburilor UNESCO din România, am vizitat oraşul Balcic, ne-am limbat pe aleile minunatei Grădini Botanice amenajata la porunca reginei Maria, şi am privit îndelung marea, ale cărei valuri se loveau molcom de stâncile albe ce mărginesc ţărmul, parcă şoptind o poveste de mare iubire pe care o va fi desluşit înţeleapta şi pasionala regină în clipele Sale de răgaz.
Mamă a patru copii, regina îşi face timp totdeauna – fie război, fie pace – pentru problemele ţării! De pildă, Crucea Eroilor Neamului aşezată pe vârful muntelui Caraiman, care domină Valea Prahovei, a fost construită între anii 1926-1928, pentru a cinsti memoria eroilor ceferişti căzuţi la datorie în Primul Război Mondial. Crucea a fost înălţată cu scopul de a fi văzută de la o distanţă cât mai mare.
Regina avea certe calităţi extrasenzoriale, parapsihologice. Unele legende povestesc că acest monument s-a realizat în urma unui vis pe care l-a avut Regina Maria. Munţii Bucegi reprezentaţi prin vârful Caraiman au fost stropiţi de sânge românesc în Primul Război Mondial. Pentru construcţia monumentului s-a ales vârful secundar al Caraimanului (2291 m), deoarece, dacă s-ar fi construit monumentul pe vârful principal Omul (2325 m), Crucea nu ar mai fi fost vizibilă decât din apropiere, de pe platou. Azi, oricine călătoreşte ziua ori noaptea cu trenul pe minunata Vale a Prahovei, poate admira Crucea, devenită celebru punct de atracţie pentru turişti.
Jurnalul
Este cunoscut că Regina Maria a iubit arta, poezia şi filosofia. Majestatea Sa a continuat tradiţia Reginei Elisabeta – soţia regelui Carol I, cunoscută ca poet sub pseudonimul Carmen Sylva – de susţinere a acestora, ajutând cu burse de studiu şi bani o seamă de personalităţi din lumea literară şi artistică. A scris la rândul său Povestiri pentru copii, poezii, a pictat – florile sale preferate fiind crinii şi macii. Regina României Mari a avut o ultima dorinţă şi anume, ca trupul să-i fie înmormântat la mănăstirea Curtea de Argeş, iar inima la reşedinţa de la Balcic.
În testamentul Reginei Maria se găseşte o ultimă adresare către poporul român şi către ţară : „Ţării mele şi Poporului meu: când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului.[…]Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasa ţară, care ai trăit in inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasa ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soarta mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, şi stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută. Am credinţa ca v-am priceput: n-am judecat, am iubit…”
Reginei Maria, regina marilor iubiri: de cer, de pamânt, de oameni, de flori, de Dumnezeu, i-am dedicat poezia:
Elena Armenescu: „Regina Florilor”
(Din volumul „Dictatura iubirii”)
Spaţiul curbat se deschidea în jurul meu
Din ce în ce mai mult, mai amplu
Până am ajuns o linie, un punct
În mişcarea timpului meandru.
E vremea răsăritului, mi-am zis,
Şi gândul umblă după desăvârşire
E vremea răsăritului,
Şi te-am zărit atât de firavă,
Atât de subţire.
Atât de singură te-am văzut
Printre stâncile colţuroase
Şi aplecându-mă să te feresc
M-am scufundat
În mine să te adăpostesc…
Pentru că aveai petale de lumină
Şi semne leonine, regale
În fragilitatea ta năvălită de vânt
Atât de singură
Sub eternitatea cerului Măriei Sale
Acolo sus, în singurătăţi
Atât de efemeră te-am găsit…
M-am înălţat, am îmbrăţişat aerul
Şi o vibraţie de mare iubire
A cutremurat uşor orizontul…
Pentru că te-am descoperit
Am binecuvântat întâmplarea
I-am sărutat tâmplele nevăzute
Şi m-am înclinat din nou spre tine
Steluţă de argint
Regină a florilor!
Floare a reginei!
Cu bucurie şi cu-ntristare
Te-am revăzut acolo sus
Pe colţ, pe muchie de stâncă
Învolburată de înstrăinare
Stăpână a înălţimilor veşnic nemuritoare,
Pe harta splendorilot Măriei Sale!
N.B. Consider că de la Sfânta zi de Înălţare, Ziua Eroilor la care s-a gândit atât Regina Maria când a înălţat Crucea pe muntele Caraiman cât şi C. Brâncuşi când a conceput, creat şi ridicat Coloana Infinitului, până în 14 septembrie când sărbătorim Ziua Sfintei Cruci – este oportun să amintim faptele şi opera lor, drept pentru care am scris cele de mai sus.
