“Secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc”. Religios, adică mistic sau spiritual, afirmă cei care l-au cunoscut şi interpretat pe Andre Malraux. Comentând asupra înţelesului corect al declaraţiei lui Malraux, Antoine Terrase, un fin cunoscător al autorului declara în toamna lui 2000: “În realitate Malraux a afirmat: ‘Marea problemă a Secolului 21 va fi cea a religiilor’. O atentă analiză a evenimentelor ultimilor 3 ani, dovedeşte că viziunea cu nuanţă profetică avută de Malraux prinde contur. Ne întrebăm aşadar în ce măsură religia organizată sau instituţiile religioase vor deveni principala problema a omenirii în viitorul apropiat? O privire critică asupra modului în care religia (sau interpretarea acesteia) a influenţat deja evenimentele secolului 21 este mai mult decât necesară. O dată cu apariţia în 1996 a cărţii Ciocnirea Civilizaţiilor scrisă de profesorul de la Harvard Samuel Huntington, teoria unei paradigme a civilizaţiilor nu a făcut decât să întărească previziunea lui Malraux. Imixtiunea religiei în viaţa politică, cu grave consecinţe asupra societăţii umane, a devenit un subiect de analiză preferat.
La 11 Septembrie, 2001 analiştii observau stupefiaţi: atât Malraux cât şi Huntington au avut dreptate. Iată cum descria Huntington în lucrarea sa această paradigmă: ‘Ciocnirea civilizaţiilor va domina politica globala. Conflictele dintre civilizaţii vor constitui ultima fază din evoluţia conflictelor lumii moderne. În lumea modernă, religia este importantă, poate cea mai importantă forţă care motivează şi mobilizează oamenii’. Deşi în aceasta paradigmă Huntington ia în calcul factori cum ar fi limba, cultura, tradiţiile şi religia ca părţi componente ale unei civilizaţii, este interesant de notat că reacţiile negative la publicarea acestei teorii sociale au venit primordial din partea reprezentanţilor religiilor. Linia de demarcaţie trasă pe harta Europei între Vestul catolic şi Estul ortodox a stârnit nenumărate reacţii mai ales din partea bisericilor tradiţionale.
La rândul sau, Islamul nu a reacţionat deloc fericit la ideile speculate. Pentru aceştia (reprezentanţii marilor religii) ideea că religia ca instituţie va diviza lumea de mâine în loc să o unească a fost şi încă mai este o blasfemie. Incapacitatea bisericilor tradiţionale (şi nu numai) de a-şi recunoaşte eşecul în faţa istoriei este evidentă. Iar importanţa factorului religios în conflictele recente este irefutabilă.
Imediat după evenimentele nefericite din 11 septembrie, 2001 reacţia generală în rândul publicului american a avut referiri la valorile creştine şi democratice care au fost în viziunea lor ţintele atacului. Un conflict dintre două civilizaţii, cu puternic iz religios, începea să devină evident. Polarizarea naţiunii americane a devenit treptat evidentă, atingând apogeul o dată cu re-alegerea preşedintelui republican de către peste 59 de milioane de americani. Democraţii, tradiţional liberali şi laici, au reuşit să strângă de asemeni un număr impresionat, 56 de milioane de voturi, nereuşind însă să contrabalanseze conservatorismul religios republican. Analiştii politici şi sociali interni observă cum societatea americană este profund divizată, poate mai mult ca nicicând. Cauza? Fundamentalismul religios, este parte din răspuns. Craig Kennedy, un analist politic american remarca de curând: ‘Cei care au studiat religia ştiu că atunci când indivizii sunt puşi în faţa inefabilului, religia devine calea de a restabili ordinea în lume’. Nu este de mirare deci, că reacţia la fundamentalismul islamic a fost o resurgentă a fundamentalisului religios cu iz creştino-iudaic în rândul electoratului american. Acestă reacţie a contribuit la oferirea unui nou mandat actualei administraţii, care are o viziune aparte asupra lumii şi politicii externe pe care trebuie să o promoveze, în calitate de unică superputere.
Dacă înaintea războiului din Irak politicienii acordau ONU un rol major în politicile globale, lucrurile nu mai stau întocmai. De fapt imediat dupa începerea războiului, Richard Perle unul dintre artizanii actualei poziţii americane declara: ‘Mulţumim lui Dumnezeu pentru decesul ONU. Eşecul abject al acestei instituţii a cauzat numai anarhie. Lumea are nevoie de ordine’. Arătând că partea umanitară a ONU va rămâne, el a adaugat: ‘Ceea ce va dispărea este iluzia cum că ONU ar fi fundamentul noii ordini mondiale’.
La celălalt pol, Uniunea Europeana cu Franţa în varf de lance, continuă să-i atribuie ONU un rol major în peisajul politicii mondiale. Speranţe, evident fără prea multe rădăcini în realitate. Relevant în acest sens este eşecul recent al ONU de a interveni eficient în regiunea Darfur, Sudan precum şi scandalurile interne din organizaţie. Totuşi, în viziunea unor analişti ONU este şi va fi singura putere capabil să tempereze acţiunile hegemoniei americane. O astfel de viziune nu este însă sprijinită de prea multe evidente. Cu o tendinţă clară spre secularism, vestul european se desparte cu repeziciune de viziunea americană asupra lumii, viziune care va continua în următorii 4 ani probabil neschimbată.
La numai 4 ani de la începerea secolului, religia este elementul care a stârnit un conflict între două civilizaţii, a cauzat o polarizare în mijlocul societăţii americane şi e pe cale să distrugă o prietenie atlantică de generaţii. Privită din acestă perspectivă, celebra expresie a lui Malraux primeşte sens şi coerenţă istorică. De altfel, întrebat despre semnificaţia cuvintelor sale Andre Malraux spunea în 1975 într-un interviu acordat revistei Le Point: ‘Nu exclud posibilitatea unui eveniment spiritual (religios) la scară planetară’. Să fie oare religia cauza unei schimbări fundamentale în istoria umanităţii? Deşi evidenţele ne împing spre o astfel de concluzie, prudenţi vom aştepta viitorul să ne răspundă.
