11 SEPTEMBRIE 2001!
Luna septembrie, lună romantică? Așa credeam. Septembrie era timpul în care mă gândeam la începutul școlii și la reîntâlnirile de după vacanță. Era luna care simboliza încheierea verii, coborârea soarelui spre egalizarea zilelor cu nopţile. Era luna care aducea la vedere roadele pământului, legumele. Şi a copacilor, fructele. Era luna schimbării de temperatură şi a culorii frunzelor.
Septembrie la Veneţia, dar nu numai acolo. Septembrie peste tot pe lume, cu limpezimile, repetiţiile, nostalgiile şi romanţele ei. Luna mirosurilor de papetărie, de cerneluri şi de învelitori de plastic. Luna abandonării a rochiei spumoase de vară şi a regăsirii ţesăturii dense, acoperitoare de vânturi ce pot încă mângâia.
Pentru mine, septembrie însemna şi începutul vieţii la revista „Observatorul”, în anul 2000.
În Septembrie 2001 mă bucuram că voi aniversa acest eveniment. Dorisem chiar să scriu un articol despre asta, dar mi s-a părut prea personal şi am scris altul, despre iubirea oraşelor, pentru ziarul tipărit care avea să apară în zorii zilei de 11 Septembrie, zi în care lumea avea să se schimbe definitiv.
Acel Septembrie zbuciumat din 2001 a pus stăpânire pe toate celelalte semnificaţii ale acestei luni romantice. Imaginea avionului traversând World Trade Center din New-York am văzut-o repetată la nesfârşit de staţiile de televiziune, dar şi de subconştientul nostru.
Mă aflam la serviciu, cufundată în calcule. Vroiam neapărat să demonstrez teoretic rezultatele experimentale obţinute în ajun. Un coleg mă sună: „Ai auzit? Un avion a lovit unul din cele două turnuri gemene, World Trade Center din New York”. N-am dat atenţie. „O fi vreun accident, n-am timp de asta”, i-am spus şi m-am aplecat iarăsi peste calcule. Am deschis apoi radio-ul. Tare. Se anunţa deja că un al doilea avion a lovit cel de-al doilea turn. Panică.
În decurs de câteva minute dimensiunea evenimentului s-a schimbat. Gata, ne-am oprit din lucru. Stăteam lipiţi de radio şi ascultam.
Momentul de care îmi aduc aminte ca de un fulger tăios a fost cel în care o reporteriţă care vedea imagini la televiziune a spus: „Primul turn s-a prăbuşit. Gata. Totul e numai un fum imens, turnul literalmente nu mai există. A dispărut, a dispărut.” Repetă aceste vorbe ca şi cum ea însăşi încerca să se convingă de adevărul lor. M-a izbit neputinţa omului în fata catastrofei declanşate de ură.
După acel „nine-eleven”, nimic n-a mai fost ca înainte. Şocul celor care au calculat clădirile căzute a fost amplificat de credinţa lor că nici un vânt şi nici un cutremur nu le vor distruge.
Dar iată că ura, mai puternică şi decât vântul şi decât cutremurele, le-a dărâmat.
Au murit oameni, au murit speranţe, au murit roadele muncii unor lucrători din construcţie.
Tot aşa cum cutremurul, catastrofă naturală, are “after-shock”-uri, orice catastrofă creată de om are urmări adânci şi grave pentru întreaga omenire. Nu numai răni fizice şi psihice ale întregii planete au fost deschise, dar tot complexul de evenimente care au urmat a fost o continuă durere.
„Observatorul” tipărit a apărut pe 11 septembrie 2001, înainte de tragedie, cu articole frumoase despre alte oraşe, pe când New York-ul sângera. Dar omul, se spune, îşi poate reveni după o traumă. Desigur, lumea îşi revine, la New York s-au construit noi edificii şi un memorial pe locul tragediei, oraşul a reintrat în normal, dar este acest normal acelaşi ca înainte?
Nici un om, chiar după o operaţie reuşită, nu mai este acelaşi. Traumele schimbă. Lasă urme. Cicatrici invizibile, dar existente. Imaginea avionului intrând în turn şi tăindu-l ca pe o bucată de hârtie nu poate fi uitată.
După cum nu pot fi uitate trăirile fiecăruia dintre noi în acele momente.
Radioul meu cu cele două difuzoare puse atunci la maximum (ca să le auzim din laborator) există şi acuma, tăcerea lui e o dovadă azi a plânsului de ieri. Viaţa şi-a reluat cursul, dar lumea nu mai este aceeaşi.
Şi în această lume care nu mai este aceeaşi, în care insecuritatea mondială planează la tot pasul, în care ura izbucneşte din când în când în accese ucigătoare contra unor oameni nevinovaţi, în această lume de instabilitate şi prudentă practicată până la limite, există ceva în puterea noastră, a celor care scriem, pentru a menţine linişte pe Terra?
————————
Veronica LERNER
Revista „Observatorul”
Toronto, Canada
11 Septembrie 2021
