În urmă cu câteva luni am vizitat Oradea, oraşul copilăriei mele. L-am găsit mai curat, mai vesel şi mai emancipat. Oamenii locului se bucură în continuare de accesul la cultură, reprezentat prin aşezăminte de tradiţie, precum trei teatre, o filarmonică, nenumărate cinematografe, muzee, galerii de artă, biblioteci. Universitatea din Oradea este binecunoscută atât în ţară cât şi dincolo de hotarele perimetrului naţional, de unde mulţi studenţi vin să studieze. Pe stradă se vorbeşte frecvent nu numai româna şi maghiara, ci şi germana, engleza şi franceza, subliniind tradiţionala imagine cosmoplită a vechiului târg. De asemenea în oraş funcţionează bine cunoscuta Academie de Ştiinţe, Literatură şi Arte (ASLA), care la numai 12 ani de la înfiinţare are o armată de membrii de valoare, literaţi, artişti, oamenii de ştiinţă, dascăli universitari, personalităţi marcante din peste 30 de ţări ale lumii. Pe parcursul istoriei, oraşul a fost cunoscut sub mai multe nume, precum Varadinum – denumire latină rămasă încă din 1584, care mai apoi s-a transformat ba în Oradea Mare, ba Grosswardein, ba Nagyvárad, ca apoi să se oprească la toponimul simplificat, Oradea.
Am ţinut să subliniez calităţile culturale acestei urbi deoarece încă din vechi timpuri în creuzetul acesteia s-a produs o cultură de calitate. Pe aici s-au perindat mulţi oameni de seamă, care şi-au însemnat trecerea cu urme de aur pe floasterul (caldarâmul) oraşului de pe malul Crişului Repede. Pe aici şi-a primblat paşii debutului Mihai Eminovoci, un tânăr poet de 16 ani care mai târziu a devenit luceafărul poeziei româneşti. Abia sub poezia „De-aş avea”, publicată în revista locală „Familia” (nr. 6, la 25 februarie/9 martie 1866) semnătura acestuia devine „Mihai Eminescu”, primind astfel botezul literar al directorului revistei, orădeanul Iosif Vulcan, persoană cunoscută în epocă pentru actele de mecenat şi pentru ataşamentul la idealurile naţionale ale românilor din Austro-Ungaria.
Debutul lui Mihai Eminescu în revista „Familia” a fost urmat în acelaşi an, la 15/27 mai, de apariţia poeziei „O călărire în zori”. La 16/29 iulie i-a mai apărut „Din străinătate”, iar la 14/26 august „La Bucovina”. A urmat la 11/23 septembrie „Speranţa”, iar la 16/28 octombrie „Misterele nopţii”. În cinci numere consecutive din octombrie şi noiembrie, „Familia” l-a mai publicat pe Eminescu şi ca traducător, cu nuvela „Lanţul de aur”, tradusă după suedezul Adam Onkel. Mulţi poeţii şi scriitori români au fost promovaţi şi ajutaţi de marele Vulcan, la rândul său un mare producător de literatură de calitate. Printre aceştia Vasile Alecsandri şi George Coşbuc. Revista „Familia” a fost mărturie a unor evenimente importante: războiul pentru independenţă şi mişcarea memorandistă. Pentru meritele sale, Iosif Vulcan, a rămas înscris în cartea de aur a oraşului Oradea, fiind cinstit precum se cuvine, cu o statuie, o stradă şi un muzeu care îi poartă numele.
Muzeul memorial „Iosif Vulcan” a fost inaugurat în anul 1965 cu prilejul organizării festivităţilor de aniversare a unui veac de la apariţia revistei „Familia”. Este situat în centru oraşului pe o stradă cu acelaşi nume, foarte aproape de malul Crişului Repede, de care îl desparte doar un mic parc unde se află şi statuia marelui cărturar român. Cladirea a fost construită pe la sfârşitul secolului al IXX-lea, fără etaj, doar cu un subsol boltit, posibil la origine, fostă cramă a casei, unde funcţionează în prezent un mic teatru-restaurant, „Evergreen”, proprietatea talentatului actor orădean Daniel Vulcu şi unde joacă actorii renumitei trupei „Iosif Vulcan”. În această sală l-am admirat în toamna anului 2003, în cadrul Festivalului de Teatru Scurt, pe Florin Piersic Jr. (laureat al premiului UNITER) într-un spectacol de zile mari numit „Sex, Drugs & Rock and Roll” de Eric Bogossian.
Atunci am aflat că clădirea principală este destinată în exclusivitate muzeului. Aceasta se compune dintr-un vestibul, cinci săli expoziţionale şi dependinţe. Încăperile au găzduit în perioada 1896-1906, locuinţa lui Iosif Vulcan şi redacţia revistei „Familia”.
Prima sală cuprinde documente care ilustrează viaţa şi activitatea editorului. Acolo vom face cunoştinţă cu scrieri despre locul unde s-a născut acesta, despre familia sa şi şcolile urmate. Într-o vitrină vom găsi informaţii relevante cu privire la activitatea sa publicistică, începuturile editării revistei „Familia”, cărţi publicate, printre care lucrarea istorică „Panteonul Român”, volumul de poezii „Lira mea”, romanul „Ranele naţiunii”, piese de teatru, note şi comentarii literare, marturii importante al evenimentelor istorice ale acelor vremuri, precum războiul de independenţă. Într-o altă vitrină vom găsi o seamă de informaţii despre acţiunea memorandistă care a avut loc în Transilvania şi Banat, între anii 1887-1895, mişcare care a dus o luptă viguroasa împotriva politicii de deznaţionalizare a românilor de către autorităţile maghiare. Printe semnatarii memorandumului (scris în trei limbi şi depus depus la 1 iunie 1892 la cancelaria Curţii imperiale din Viena) îi recunoaştem pe George Pop de Băseşti, Vasile Lucaciu, Septimiu Albani, Iuliu Coroianu, Ioan Raţiu şi alţii.
În cele trei săli dinspre stradă se află expus mobilier original din locuinţa familiei Vulcan, precum un birou din lemn de esenţă nobilă cu entarsii, scaune stil, canapele şi obiecte de epocă, sfeşnice, un orologiu de perete, tablouri, rame cu fotografii şi gravuri şi bineînţeles faimoasa pălărie ţilindru, jobenul editorului revistei „Familia”.
Ultima sală a muzeului este organizată cu precădere ca sală de documentare, oferind însă şi elemente expoziţionale: imagini din vechile tipografii orădene şi documente referitoare la cele trei serii interbelice ale revistei „Familia”, precum şi la actuala serie a revistei – ce-a de-a treia. Tot aici îşi are biroul custodele muzeului, profesor universitar dr. Blaga Mihoc, scriitor şi istoric, care împreună cu muzeograful Sebastian Săşeanu şi supraveghetoare Rodica Toderaş au grjă de buna funcţionare a importantului lăcaş de cultură.
Am avut privilegiul ca în această perioadă să fie organizată o microexpoziţie de gravură şi desene. După cum mi-au relatat gazdele, aceasta este începutul unui ciclu cu ilustraţii variate din vechea serie a Revistei „Familia”, surprinzând 32 de portrete de bărbaţi politici, oameni de cultură, figuri din epoca Romantismului, alături de obiecte din epoca respectivă.
Anul 2005 a fost important pentru revista „Familia”, deoarece s-au împlinit 140 de ani de la întemeierea acesteia, 40 de ani de la pornirea celei de-a V-a serii (care se continuă şi în prezent) şi 125 de ani de la apariţia ei la Oradea. În prezent faimoasa publicaţie îşi continuă apariţia la Oradea sub coducerea unui comitet de redacţie avându-l în fruntea sa pe poetul Ioan Moldovan. Consider că revista îşi păstrază aceeaşi valoare care a avut-o pe parcursul timpului chiar daca acum îmbracă haina modernă a secolului XXI.
Nu am putut să închei această prezentare fără să evidenţiez două monumente inchinate lui Iosif Vulcan. Acestea sunt: frumoasa statuie sculptată din marmură albă aşezată în părculeţul din vecinătatea muzeului şi monumentul funerar din cimitirul orăşenesc, locul unde se odihneşte marele dispărut, adevărată filă de istorie care prezintă un ultim omagiu celui care a condus timp de 43 de ani revista „Familia”.
——————-
George ROCA
Oradea – Sydney
25 noiembrie 2005
(R. 25 mai 2015, 5 august 2023)
