„E Vineri, ziua răstignirii, ştiu,
Cea mai îndurerată dintre toate,
Pe lemnul crucii, rece şi târziu,
Numele Lui e condamnat la moarte”
(Nicolae NICOARĂ-HORIA)
Sărbătorile de Paşti vin întotdeauna cu bucurie pentru oameni, dar o întâmplare nemaiauzită a făcut să fie un Paşte de foc. Mi-a amintit-o un prieten din adolescenţă, care zilele trecute m-a sunat la telefon. Refugiat cu părinţii din Basarabia în comuna mea natală mi-a povestit câte ceva din primele impresii despre oamenii Ţigăneştiului de Teleorman în mijlocul cărora poposiseră în preajma sfintelor Paşti. A fost impresionat de felul cum oamenii trăiau adânc o întâmplare cutremurătoare, chiar dacă trecuse mai mult de zece ani şi nici nu se întâmplase în satul nostru, ci la ceva distanţă, în comuna Costeşti din judetul vecin, Argeş. Imediat mi-am amintit, că în vara trecută şi eu auzisem un ecou al acestei îmtâmplări dăinuind peste două generaţii. Era un blestem al unei bărâne aruncat cu năduf vecinului de după gard cu care se afla în vrăşmăşie: „Dea Domnu` să trăieşti ca popa din Costeşti”. Astfel au reînviat povestirile auzite în copilărie despre acea terifiantă întâmplare.
In 1930 ziarele vuiau anunţând o ştire care avea să îngrozească nu numai România, ci întreaga omenire. În ziua de 18 aprilie a ars biserica din comuna Costeşti împreună cu 118 suflete dintre care 100 erau copii.
În acea zi, Vinerea Mare, peste sat se lăsase amurgul calm, fără să prevestească nimic rău. Viaţa pulsa în liniştea acestui senin al înserării de primavara. Suflarea satului, cu mic cu mare, după obiceiul străbun, cu haine noi, se pregătea să meargă la biserică, n-aveau cum să-si închipuie că în curând vor fi zguduiţi din temelii. Copiii, în mână cu o lumânare îmbrăcată în flori, păşeau cuviincios spre biserică, făra să-şi închipuie că aceşti paşii ii duc spre o moarte cumplită. Păşeau cu sufletul plin de bucurie că vor cânta Prohodul Domnului.
Biserica era mică şi veche de peste 200 de ani, construită din lemn, cu o intrare joasă, pentru care trebuia să te apleci ca să pătrunzi înăuntru şi cu uşă deschizându-se spre interior. În biserică, neputând încăpea toţi oamenii, au intrat numai copiii, înghesuindu-se cum au putut, iar cei mari au stat afara, cât mai aproape de biserică pentru a asculta Prohodul. Lumina nu putea pătrunde prin micuţele ochiuri de geam zăbrelite şi singura sursă de lumină era cea venită de la lumânari. O lumanare şi-a întins flacăra până la o coroană de celuloid. dascălul a stins-o cu palmele, dar o scânteie a urcat în pod şi în scurt timp, limbi de foc se înălţau uriaşe deasupra bisericii văzute şi de la 10 kilometri distanţă. A început un vacarm greu de închipuit în care ţipetele disperării erau înfiorătoare. La uşă s-a creat busculadă, copiii n-au mai putut ieşi, iar părinţii de afară, în marea lor disperare, bulucindu-se unii peste alţii, au blocat ieşirea. Au urmat scene apocaliptice. Părea că Iadul a coborât pe pământ. Văzduhul s-a umplut de ţipetele de groază ale părinţilor înnebuniţi de spaimă şi ale copiilor chemându-şi părinţii să-i salveze. Au rămas acolo înecându-se de fum, zbătându-se şi răcnind de durerea cărnii care sfârâia arzând. Vacarmul parcă a durat o veşnicie, dar în curând ţipetele copiilor au încetat, doar trupurile încă mai continuau să se zvârcolească în spasme. Mirosul de carne de om arsă a început să se răspândească pe mai mulţi kilometri. Într-o jumătate de oră focul mistuise totul. Când au venit peste doua ore pompierii din Piteşti au găsit un morman de corpuri încolăcite unele peste altele, care încă mai fierbeau în mistuirea jarului. Un singur tânăr a putut pătrunde înăuntru şi a povestit apoi grozăvia pe care a văzut-o, dar după două luni a murit şi el din cauza arsurilor. A descris imagini terifiante, copiii în chinurile flăcărilor, preotul încă viu, în picioare cuprins de flăcări strigând: „Doamne, Tu ai murit pe cruce, eu mor pe altarul Tau”. În dimineaţa următoare, la câteva ore după foc, preotul Dumitru Vişinescu, a fost găsit carbonizat. Sub braţele lui se afla unul dintre fiii săi, de 11 ani, pe care încercase să-l salveze din flăcări. Ca printr-o minune, Sfânta Evanghelie a fost descoperită întreagă, sub preot, fiind afumată doar pe margini. Preotul acesta L-a slujit pe Dumnezeu până în ultima clipă. Acum, Evanghelia se află la Muzeul Naţional.
Copiii carbonizaţi, scoşi din cenuşă, au fost întinşi în curtea bisericii pe două rânduri la căpătâi cu părinţii lor, adevărate monumente ale durerii. Din presa vremii care ne-a lăsat mai multe mărturii, redau un scurt citat: „O femeie îşi pierduse toţi cei cinci copii ai săi. Aliniase cadavrele pe iarbă, în ordinea vârstei. Iaca pe Ancuţa, spunea ea, asta e Mărioara, el e Nicolae. Ancuţa nu avea cap, o bucată din şira spinării ieşea din gulerul bluzei. Marioara avea numai craniul. Nicolae avea ţeasta capului spartă, fără creier. Şi femeia se silea, în halucinaţia ei, să dovedească cu fotografiile aduse de acasă că aceia şi nu alţii sunt copiii ei”.
Înmormântarea a avut loc în a doua zi de Paşti şi a fost susţinută financiar de autorităţi. Multe zile au răsunat strigatele de jale ale întregului sat rămas fără copii, până când treptat oamenii s-au istovit plângând. S-a aşternut apoi o tăcere grea, apăsătoare şi orice activitate a încetat. Timp de mulţi ani, la Costeşti, horele satului sau cele tradiţionale în duminica Paştelui, nunţile sau alte petreceri s-au ţinut în satele vecine. E lesne de înţeles că această tragedie din Costeşti a făcut înconjurul pământului. Au venit ajutoare din toată ţara şi din întreaga lume. Regina Maria şi principele Mihai au venit la înmormântarea celor dispăruţi. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca în fiecare luni după Paşti să se facă pomenirea celor arşi în biserica din Costeşti. Pe locul tragediei s-a ridicat imediat o capelă, iar în 2003 s-a construit o biserică mică din piatră, iar locul unde a fost biserica de lemn este împrejmuit cu un gărduleţ. Dupa cinci ani oamenii aveau o biserica nouă şi încăpătoare.
Astăzi sunt din ce în ce mai puţini oamenii care-şi mai amintesc această tragedie. Ar fi un mare păcat să lăsăm să cadă sub peceţile uitării această întâmplare care a atins fibra cea mai sensibilă din străfundul inimilor omeneşti, motiv pentru care am aşternut cu emoţie aceste rânduri. Închinându-le şi lor un gând, ne vom petrece Sfintele Sărbători ca în toţi anii în pace şi liniste, rugându-ne ca Cel de Sus să ne fereasca de urgii care pot veni şi din senin şi trimiţând o urare creştinească tuturor semenilor noştri: HRISTOS A ÎNVIAT!
———————————————
* Vinerea Mare, 18 aprilie 1930 Costeşti, Argeş – Vinerea Neagră, 30 octombrie 2015, „Colectiv” Bucureşti
———————————————————–
Elena BUICĂ
Pickering, Toronto, Canada
2012 – 2015
