Orice comunitate umană are câteva repere. Câteva puncte de sprijin în această confruntare permanentă cu tot ceea ce o înconjoară. Noi, cei câţiva români care locuim în Colorado constituim o comunitate, fără îndoială. Care sunt reperele comunităţii noastre? Cele care ne pastrează sau ar trebui să ne păstreze în legatură directă cu locurile natale, acele “teritorii sacre” în care ne-am născut şi am copilărit. “Paradisul pierdut”, cum denumea Emil Cioran spaţiul şi timpul copilăriei, poate fi recâştigat într-un singur mod. Spiritual, retragându-ne din când în când din tumultul vieţii cotidiene în jurul reperelor cu adevărat importante pentru noi. Aşa cum uriaşul Anteu îşi recapată forţele de câte ori atingea pământul din care se născuse, aşa şi noi, pentru a supravieţui în acestă lume străină şi ostilă, trebuie să intrăm în contact cu sacrele nostre repere pentru a ne revitaliza. Şi care sunt aceste repere ale nostre, aici în Colorado?
Prin iniţiativa unui grup de persoane energice, de curând a luat naştere o biserică românească. Aveam nevoie de aşa ceva pentru a fi cu toţii în stare să facem împreună primul pas spre transcendenţă. Biserica este calea care se deschide întru întâlnirea noastră cu Divinitatea.
Al doilea reper ar fi o şcoală românească. Deocamdată nu există decât sub formă de idee, dar ce idee minunată. În ultimii ani, numărul familiilor de români care locuiesc în Colorado a crescut. Multe din aceste familii au copii de vârstă şcolară şi sunt sigur că ar dori să le ofere acestora şi o viziune românească asupra vieţii. Căci, la urma urmei, ce ar urma să fie de fapt această şcoală? O poartă pe care copiii noştri să o deschidă spre românitate. O poartă prin care să intre în lunga şi eroica istorie a neamului nostru, o poartă prin care să ajungă să cunoască frumuseţile plaiurilor româneşti şi mai ales să nu uite să vorbească româneşte. Nu că ar fi o limbă universală, dar este limba în care strămoşii lor şi chiar noi ne-am rugat, am cântat, am făcut declaraţii de iubire şi ne-am bucurat la venirea pe lume a lor, a copiilor noştri. Să înveţe că există o literatură română, frumoasă şi bogată. Oricât de perfectă ar fi o traducere din poezia lui Eminescu, nu are aceaşi rezonanţă ca atunci când o reciţi în limba în care a fost scrisă. Cât despre Mioriţa sau poveştile lui Ion Creangă, nu pot fi înţelese decât de cei ce simt româneşte.
Aveam nevoie, aici în Colorado, de o biserică românească. Avem nevoie de o şcoala românească. Avem nevoie de aceste repere pentru a nu uita. Pentru a ne reaminti mereu că acolo, undeva, cândva…
