Întotdeauna am afirmat faptul că reprezintă o datorie mai mult decât sacră a prezentului acţiunea de promovare a valorilor trecutului cultural românesc aruncate pe nedrept în uitare, valori care s-au afirmat în timp ca nişte adevărate borne spirituale singulare, având şansa extraordinară din partea destinului de a scrie istorie de-a lungul şi de-a latul globului pământesc şi de a deveni veritabile părţi constitutive ale Panteonului cultural al întregii noastre umanităţi creatoare. FLORICA CRISTOFOREANU reprezintă în acest amplu context anterior trasat unul dintre reperele fundamentale ale spaţiului liric autohton şi mondial, deopotrivă, care şi-a construit mesajul propriei sale vieţi într-o gamă personală ce poate fi tradusă, prin cuvinte, astfel: „Trăieşti, respiri, iubeşti, exişti numai şi numai prin muzică!”
Personalitate complexă a timpului său, una dintre vocile unice ale cântului operistic autohton şi universal dacă e să ne raportăm la particularitatea specifică a glasului acestei mari artiste a lumii, anume aceea de a stăpâni cu uşurinţă absolut toate registrele vocale feminine, plecând de la ceea ce defineşte muzical palierul sopranic şi ajungând până la rarisimele sunete ale neobişnuit de gravei voci de contralto (aceasta din urmă destul de puţin întâlnită în sfera interpretării lirice feminine de orişiunde), omul de cultură FLORICA CRISTOFOREANU a cucerit în timp, prin sonoritatea caldă a timbrului său, nu o singură lume distinctă, ci mai multe asemenea lumi ale segmentului delicat al operei lumii.
Nu numai măiestria sa interpretativă binecunoscută publicului larg, dar şi maniera individuală de a străluci ca artist pe marile scene lirice ale mapamondului au impus-o pe FLORICA CRISTOFOREANU în ţări precum Italia, Spania, Danemarca, Norvegia, Argentina, Chile, Brazilia ş.a., care i-au recunoscut fără tăgadă statutul de interpret liric remarcabil al unui spaţiu muzical complex redat auditoriului divers într-o dimensiune cu totul şi cu totul aparte, ca şi cum el, spaţiul acela artistic, s-ar fi născut pentru prima dată atunci.
Plecată la început de secol XX din urbea ei natală, un orăşel de provincie (altădată capitală de judeţ) de pe malul stâng al râului cu acelaşi nume, Râmnicul Sărat, FLORICA CRISTOFOREANU avea să devină în scurtă vreme un interpret de operă deosebit de important în perimetrul cultural românesc privit în ansamblul său. Devenită întâia prim-solistă a Teatrului de Operetă din Bucureşti, marea noastră artistă a debutat cu un scurt recital vocal în chiar mica sa localitate de provenienţă, Râmnicul Sărat, la începutul anului 1907, an în toamna căruia destinul a împins-o cu hotărâre direct pe impresionanta scenă a Ateneului Român, în faţa unui extrem de exigent public bucureştean. La puţină vreme după acest început plin de succes în arta lirică românească, cea care avea să îi deschidă însă cu largheţe şi cu generozitate porţile, dăruindu-i adevărata consacrare internaţională într-o serie de teatre lirice de pe teritoriul boem al vestitei peninsule italice, dar şi de pe acela al continentului european ori sud-american – loc unde şi-a aflat, de altfel, şi sfârşitul, la 1 martie 1960, îngropată fiind în pământul marii metropole braziliene Rio de Janeiro -, va fi grandioasa operă a lumii. Dacă am încerca să decodificăm testamentul artistic lăsat de FLORICA CRISTOFOREANU eternităţii, testament deprins din întreg discursul său vocal unic şi capabil a ne oferi azi o definiţie explicită a ceea ce a construit această ilustră cântăreaţă lirică în toată cariera sa remarcabilă, atunci probabil că el ar suna răspicat în următoarea manieră: “Există muzică, există valori. Ajută muzica să se pună în valoare! Fă-ţi cunoscută vocea în lume prin arta cântului, devenind tu însuţi o valoare a lumii prin aceasta!”
Despre FLORICA CRISTOFOREANU puţini mai ştiu astăzi câte ceva. Mentalul tinerelor generaţii a înregistrat, din păcate, o distanţare extrem de accentuată nu numai faţă de personalităţile fascinante ale operei româneşti şi mondiale în genere, dar şi în raport cu întreg segmentul muzical clasic ajuns a fi considerat în timpurile contemporane nouă ori vetust, ori destinat doar anumitor pături de iniţiaţi împătimiţi şi nicidecum publicului larg indiferent de vârsta, pregătirea profesională ori de statutul acestuia. Nimic mai eronat. Polarizarea tinerilor prezentului în jurul istoriei personale ale unor nume mari ale artei cântului românesc şi universal printr-o serie de activităţi muzicale diverse, care să fie axate tocmai pe direcţionarea gustului acestora înspre domeniul anterior menţionat, constituie doar unul dintre pilonii deosebit de necesari pentru a reuşi să fie continuat şi de aici înainte firul întrerupt al diacroniei sferei lirice româneşti sub aspectul percepţiei individuale şi colective a tinerilor, o sferă culturală integrată de-a lungul vremilor cum nu se poate mai bine în patrimoniul universal de valori al omenirii.
Plecând de la aceste considerente fundamentale constituite în legătură cu actul în sine al cunoaşterii evoluţiei reale a dimensiunii interpretative lirice naţionale, putem considera fără urmă de îndoială faptul că ceea ce a dezvoltat FLORICA CRISTOFOREANU în prima parte a secolului al XX-lea în cadrul discursului său vocal atât de pregnant reliefat prin seria creaţiilor sale de gen construite cu migală şi profesionalism desăvârşit – fie că vorbim aici despre magnificul rol Carmen din opera omonimă a lui Bizet, despre nu mai puţin cunoscuta Salomee straussiană ori despre Manon-ul lui Massenet şi lista poate continua cu alte şi alte partituri specifice – se înscrie în totală măsură într-o semiotică a cântului operistic plin de o muzicalitate aleasă, unde sensul artistic se diseminează într-un câmp interpretativ personal delimitat cu conştienţă de către artistă, ca şi cum aceasta şi-ar concepe arta proprie în spaţiul unei matematici cu adevărat pure, bazată pe semne caracteristice şi fixe, de care nu se mai poate desprinde spiritual cu niciun chip în momentul crucial al genezei actului scenic.
De ce am ales să scriu aceste rânduri despre FLORICA CRISTOFOREANU? Simplu. Pentru că am avut parte de o serie de „întâlniri” de-a lungul timpului cu spiritul acestei mari interprete lirice, „întâlniri” care mi-au născut în inimă ceva straniu, dar plăcut, iar în minte dorinţa de a ajunge să îi pot evoca înt-o bună zi personalitatea-i complexă, zi, iată, care a sosit abia acum. Trebuie spus că prima mea intersectare culturală cu cântul FLORICĂI CRISTOFOREANU s-a produs pe la vârsta de 8-9 ani, în şcoala primară, în urma unei vizite cu colegii de clasă şi învăţătoarea, dna Rusu Lucreţia, la Muzeul din oraşul meu de baştină, Râmnicul Sărat. Ei bine, acolo, în atmosfera ce mi se părea destul de solemnă atunci, existenţa unui disc învechit de vinil, din fiinţa căruia răzbătea cu greutate în liniştea sălii sunetul hârâit al unei partituri muzicale clasice, mi-a marcat pentru totdeauna sufletul. Ani la rând apoi m-am tot gândit la muzica aceea destul de greu audibilă în acel moment din cauza vetusteţii specifice a respectivei plăci circulare de redare a sunetelor, simţind mereu o durere ascunsă în inimă fiindcă glasul miraculos al interpretei noastre ilustre şi creaţiile ei unice nu mai puteau fi ascultate în integralitatea lor, aşa cum ar fi trebuit, de fapt.
Pentru mine, fiecare „întâlnire” pe care mi-a oferit-o destinul cu această mare artistă a lumii a făcut să îmi tresare sufletul într-un mod cu totul şi cu totul aparte. Părea a fi o formă discretă de metacomunicare între două spirite aflate în dimensiuni complet diferite, dar care trebuiau probabil să interfereze cumva în vreme. Interesant a fost faptul că, la mulţi ani după acea secundă magică, profund răvăşitoare din punct de vedere emoţional pentru spiritul meu hipersensibil, s-au mai derulat alte câteva asemenea interferenţe demne de menţionat.
Întâmplător sau nu, după Revoluţia din Decembrie ’89, arterei situate perpendicular pe strada unde eu am văzut lumina zilei cu ceva timp în urmă i s-a modificat numele din „23 August” în „FLORICA CRISTOFOREANU”. Iarăşi am tresărit de o emoţie stranie. Apoi, Casa de Cultură din Râmnicul Sărat a căpătat din anul 1996 numele marii noastre cântăreţe lirice, iar zilele trecute am văzut – şi salut în mod deosebit acest fapt remarcabil – că s-a hotărât de către Consiliul Local al urbei natale a interpretei, Râmnicul Sărat, constituirea Centrului Cultural „FLORICA CRISTOFOREANU”, un prilej aparte pentru ca acest orăşel de tranzit poziţionat în nord-estul extrem al Bărăganului românesc, ce face legătura între Muntenia şi Moldova, să devină un veritabil focar de cultură prin manifestările sale diverse, inclusiv prin cele legate de numele marii noastre interprete de operă. De aceea, mă gândesc că realizarea în viitorul foarte apropiat – şi vreau să cred că nu voi rămâne la stadiul de cetăţean inocent prea multă vreme în acest sens -, cu fonduri obţinute din varii surse, chiar si europene, a unui Festival Internaţional de Canto clasic „FLORICA CRISTOFOREANU” – ce ar genera micului oraş provincial o deschidere internaţională de care are absolută nevoie acum, ajutându-l să devină în scurt timp, aidoma multor localităţi de pe mapamond cunoscute prin numele personalităţilor lor de marcă şi prin acţiunile specifice legate de acestea, un reper geografic important în circuitul valoric internaţional al segmentului artei lirice a lumii – nu va rămâne doar un vis personal profund utopic. Este momentul ca Centrul Cultural „FLORICA CRISTOFOREANU” să se desprindă acum, la împlinirea a 125 de ani de la naşterea marii noastre interprete de operă, de simpla dimensiune locală a fostei Case de cultură municipale şi să devină un renumit centru cultural european demn de celebrul nume ce îi este dat să îl poarte pentru totdeauna.
Născută în acelaşi an cu CELLA DELAVRANCEA şi FLORICA MUSICESCU, 1887, FLORICA CRISTOFOREANU a propus, la fel ca şi celelalte două reprezentante de marcă ale muzicii clasice, un discurs interpretativ original şi viguros al artei cântului mondial, reliefându-i acesteia din plin bogăţia universului ei poetic desfăşurată expresiv în tempo-ul cadenţat al unei estetici interpretative singulare, pe care numai marii artişti o pot exprima în maniera lor individuală aparte. Se ştie că aspiraţia fiinţei umane către un plan superior al cunoaşterii s-a manifestat în toate timpurile istoriei umanităţii. Marea cultură a lumii şi muzica, în special, prin limbajul ei cu grad generos de adresabilitate publicului de pretutindeni, au născut în Fiinţa umană din toate epocile umanităţii coordonatele veritabile ale frumosului, binelui şi adevărului, atunci când ele au fost puse, bineînţeles, în slujba acestei semantici înalte, pozitive. De aceea, a te exprima pe sine însuţi sau însăţi ca entitate umană irepetabilă vreodată prin intermediul unui act cultural anume – muzical, în speţă – presupune existenţa unei uriaşe forţe stimulative, ce ajunge să îl elibereze pe Om din chingile unei realităţi extrem de dure şi să-i ofere acestuia prilejul de a ieşi din propriul său interior – de regulă, ermetic – pentru a se deschide spiritual Celuilalt într-o manieră estetică aparte, contribuind, astfel, la ridicarea schelelor unui construct artistic de excepţie, precum a fost şi cel căruia i s-a dăruit o viaţă FLORICA CRISTOFOREANU – arta interpretării lirice.
