(fragment din cartea în curs de apariție: „Mitropolitul Antonie al Ardealului, Rugul aprins al conștiinței neamului”)
Această carte aduce pe retina memoriei, lectura unor amintiri de suflet cu și despre Mitropolitul Antonie Plămădeală, așa cum s-au perindat prin viața câtorva ierarhi ai Bisericii Ortodoxe, preoți și teologi, dar și a unor intelectuali cu care acesta a colaborat îndeaproape, prieteni care i-au stat în preajmă până la plecarea sa în lumea drepților.
În paginile pe care le veți citi sunt evocate bucuriile dar mai ales suferințele din viața Mitropolitului Antonie Plămădeală. Pe lângă cele trei ceasuri în iad – care devin, în concepția marelui prelat, expresia culminantă a unei societăți umane defuncte – mai găsim nu una, ci două închisori în care acesta și-a macerat viața: prima a fost începută cu ochelarii de tablă pe ochi, aruncat în spatele gratiilor între zidurile mucegăite ale Jilavei și continuată la Galați… iar a doua a fost închisoarea trupului – o machiavelică stare de suferință, ce i-a sechestrat ultimii zece ani din viață. Între cele două, monahul și mai târziu Mitropolitul Antonie a demonstrat însă, cu rafinament, dimensiunile superioare ale spiritului său intelectual și ale vocației sale ecclesiastice. Peste prima închisoare a reușit, în timp, să triumvireze… Odată cu primirea sa în rândul ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române, s-a început de fapt un proces lent de recuperare, restaurare și repunere în drepturi. Și aici a întâmpinat piedici. Dar, dincolo de obstrucțiile unei puteri politice autoimpuse și ilegal profesate, IPS Antonie Plămădeală a reușit să intre în sfera intelectuală prin cuvântul predicilor sale, prin activitatea sa ecumenică, dar mai ales prin articolele și cărțile publicate.
S-au scris multe despre viața și activitatea sa ca ierarh al Bisericii Ortodoxe Române și sper că se va mai scrie. Respectul memoriei sale cere, imperios, acest tip de rememorare socială. Urmaș demn al lui Șaguna în cetatea culturii de la Sibiu, Mitropolitul Antonie Plămădeală a fost o personalitate de anvergură internațională, un prelat cu deschideri ecumenice nedisimulate, un cărturar de vocație, un magician al cuvântului și nu în ultimul rând, un terapeut al sufletului.
Tânărul Leonida descinde din lumea satului marcat de valențele universului copilăriei sale, orientate centripetic spre tradițiile creștine și animat de cunoștințele descoperite în paginile cărților din cloptința prăfuită a bisericii. A fost, de mic, atras de viața bisericească… poate și pentru faptul că tatăl său, Vasile Plămădeală, era cantor al bisericii din sat, iar modelul de urmat în familie era, de bună seamă, cel al tatălui! Este, probabil, greu de înțeles pentru unii, în ce fel biserica din sat i-a deschis lui Leonida ochii spre cunoaștere. Cum și cât a văzut acesta, dincolo de rugăciunile amvonului, dincolo de psalmodierea stranei, de fumegările tămâiei și de tremurul palid al lumânărilor de pe masa altarului, ne-o va demonstra pe parcursul vieții sale. Această vedere în lucruri l-a purtat însă către băncile Seminarului Teologic „Gavriil Bănulescu Bodoni” din Chișinău, cu dorința de a deveni slujitor al bisericii, iar mai târziu, după ce familia sa va fi nevoită să abandoneze satul și să se retragă din fața armetelor invadatorilor ruși, l-au dus pe băncile Seminarului „Nifon Mitropolitul” din București.
Așa după cum mărturisea, a avut un interes aparte pentru viața clericală de la Chișină și, mai târziu, de la București, dar drumul până la cârja arhierească a fost unul lung, dureros, plin de suferințe și nedrept. A îmbrățișat monahismul, într-un gest firesc, în momentul în care părintele Arsenie Boca i-a simțit chemarea și l-a primit la Mănăstirea Prislop. A trebuit să treacă prin frisoanele sociale ale fugarului, într-o luptă permanentă cu frica peiorativului zilei de mâine, cu teamă față de noaptea îndobitocirii spiritului uman de către un sistem politic abuziv, condus de oligarhii frauduloase. Au urmat apoi furcile caudine ale Jilavei, care l-au privat de libertate și de drepturile sale umane fundamentale. În acei ani ai marginalizării sale sociale, singurul loc al regăsirii cu sinele au fost mănăstirile.
În initimitatea spirituală a unor vechi așezăminte monastice, studentul teolog Leonida Plămădeală va descoperi frumusețea credinței și va experimenta rugăciunea inimii. Nimic nu este întâmplător în viață… aforism demonstrat, cu prisosință, de pleiada de evenimente petrecute în viața lui Leonida și mai târziu a monahului Antonie. Dintr-o aparent banală excursie studențească, din anul 1946 în munții Făgărașului, în căutarea unei oaze de rugăciune, recuperare intelectuală și meditație, se va naște un destin!
Aceeași atmosferă avea să o găsească, în abundență, și la Mănăstirea Antim din București unde trăia părintele Daniil (Sandu Tudor). Acesta făcuse o călătorie la Muntele Athos, prin anul 1930, unde a avut revelația vieții sale: rugăciunea isihastă. De bună seamă că o practicase în sihăstriile muntelui, alături de călugării nevoitori ai căror râvnă era doar pacea lăuntrică și unirea tainică a sufletului cu Dumnezeu. În chilia sa modestă din clopotnița Mănăstirii Antim, părintele Daniil își repeta, cu sârguință, experiența sfințeniei lăuntrice prin rugăciune și post, îndrumând în același timp un grup de intelectuali atrași de latura mistică a credinței. Acestora li s-a alăturat, în scurt timp, un mic grup de studenți, printre care îl găsim și pe Leonida Plămădeală.
La fel ca mănăstirile Cernica, Sâmbăta, Antim, Râșca, Prislop și Schitul Crasna, de sufletul monahului Antonie s-a legat, inefabil, și cu profunde semnificații spirituale, Mănăstirea Slatina din Moldova. A bătut, fugar, la porțile vechii ctitorii a lui Alexandru Lăpuşneanu în momentele dramei sale existențiale dar nu în căutarea unei innocentia immaculatus, pentru că nu greșise cerului și nici aproapelui său. Făcuse doar parte dintr-un grup de tineri care se împotriviseră „noii ordini sociale” aplicată cu diplomația forței, de către noul regim totalitar comunist. Ori aceste fapte erau pedepsite conform unui cod penal abject, croit pe măsura mentalității obtuze prolecultiste. A ales mai degrabă pribegia… fugind de iadul închisorii pe care-l simțea că se apropie, cu zgomotele seci ale cătușelor metalice și ureletele diabolice ale gardienilor. Simțea că în acel moment viața îl încolțise nemiloasă, asemeni unui eșafod procustian, din care nu mai vedea nici o posibilitate de scăpare. Ori mănăstirea, locul sacral al văduviei de această lume, avea ferestrele deschise către rai!
