Nichita Stănescu este mai mult decât un fenomen, cult sau omagiu literar. El trebuie înţeles ca emoţie, perceput ca sentiment, trăit ca intensitate, văzut din interior, simţit prin căldură. Tăria forţei cu care scrie este egalată numai de iubirea imensă degajată din fiecare vers: avem sentimentul contopirii cu poetul, îi simţim îmbrăţişarea în fiecare cuvânt, devenim un tot unitar ce există prin sine însuşi, simbioză a întregii existenţe moarte şi vii, planetare şi extra-planetare. Poetul cu ochi albaştri şi plete castanii, ce ar fi putut să îngheţe deopotrivă îngerii şi demonii prin şarmul fizic, tonul cald al vocii, dragostea faţă de prieteni, ar fi implinit 79 de ani pe data de 31 martie 2011(născut 31 martie 1933). Cu această ocazie ne-am pus întrebarea, mai departe de plăcerea izvorâtă din citirea poeziilor sale, ce a însemnat poezia pentru Nichita Stănescu?
Nichita foloseşte poezia ca sistem de descifrare şi reprezentare a condiţiei umane. El încearcă să comunice emoţiile prin idei/cuvinte folosind un mijloc poetic de comunicare. Pot, însă, ideile abstracte, idioame fidele dar vehicule reci, neutre, să ne aducă în starea necesară ce permite recepţionarea unei lumi ce este în afara limitelor acceptării noastre cotidiene?
Alexandru Condeescu, tânărul său prieten şi critic literar ne ajută să înţelegem gândurile poetului: “Şi totuşi poezia, oricât de cerebrală, nu exprimă în chip nemijlocit ideile, ci intuiţia lor vie, rezonanţa acestora în trupul uman, ecoul lor în conştiinţă, adică starea tensionată a sentimentelor”. Altfel spus, poetul este preocupat de transmiterea sau trezirea sentimentelor ce se ascund înăuntrul sufletelor noastre, şi încearcă să obţină asta prin folosirea metaforică a cuvintelor – de multe ori, pentru a atinge scopurile, sensul cuvintelor este re-inventat. Iar sentimentele sunt transcendente condiţiei individuale, se pierd în sensul profanic, pentru a exista numai în cadrul unui eu universal, al unei seminţii comune, nepieritoare în timp. “Inefabilă, însă, întâmplarea nesupusă nimănui, mereu singuratecă, se constitue în propiul nostru eu” ne spune Nichita Stănescu. Sensul iubirii, viziunea sentimentelor, ciclu elegiilor definesc metafizica proprie nichitastănesciană, cunoaştere izvorâtă prin contemplarea interioară a întregii lumi, contemplare dezvăluită şi perpetuată prin existenţa nemuritoare a cuvintelor prin care poetul însuşi devine, într-adevar, “ceea ce este”.
“A murit Enkidu, prietenul meu care ucise cu mine lei”, urlă Ghilgamesh, eroul mitic al atât de vechiului poem. Strigăt esenţial existenţial ce-l face pe erou să plece în căutarea lui Utnapistim, singurul om nemuritor din lumea pământească, în speranţa găsirii vieţii fără de moarte. Tocmai acest moment unic ce-i arată lui Ghilgamesh adevăratul ţel al căutării este punctul de singularitate gnoseologic ce l-a urmărit cu fascinaţie pe Nichita Stănescu toată viaţa sa. “Înfrânt de real prin condiţia sa muritoare, poetul supravieţuieşte prin dublul său turnat în substanţa nepieritoare a poeziei” ne spune tot Alexandru Condeescu. “El se luptă cu însuşi cuvântul şi în această îmbrăţişare combatanţii nu se mai pot deosebi unul de altul. Este o victorie sau înfrângere desăvârşită, căci la Da sau la Nu cartea are paginile rupte.”