ROMANI CARE MAI CRED

0
31

Astăzi o să scriu despre o sectă anume. Aceea a românilor care locuiesc departe de casă, în țări străine, dar își iubesc țara ca pe o mamă bătrână și dragă, trăind încă în casa unde s-au născut, unde au primit prima gură de aer natal, prima rază a soarelui, primele iubiri. În casa unde se întorc să simtă miros de mere și gutui păstrate în geam, miros de veșnicie, să aprindă o lumânare în cimitirul din ce în ce mai umil.

De ce zic sectă atunci când ei au rămas ortodocși întotdeauna, au luat cu ei, în călătoria de mii de kilometri, icoanele lui Dumnezeu și Maicii Domnului din biserica de sat și le-au păstrat în casele lor noi ca pe o taină supremă?

Pentru că nu sunt mulți, dar sunt tari în credința lor, în speranța lor pentru patrie. Pentru o patrie care, de multe ori, nu le oferă nimic, nu-i respectă, nu se întoarce către ei cu dragoste, ci doar cu un interes meschin, electoral. Iată, descriu astăzi un triunghi energetic al culturii române și al patriotismului. 

Cu un vârf chiar în miezul Occidentului, la New York, lângă altarul unde slujește părintele Theodor Damian, bucovineanul, poetul, filosoful, prietenul care scoate o revistă elegantă, „Lumină lină” îi zice, adică Gracious Light și numele vine dinspre Eminescu, dinspre titlul primei sale cărți de versuri pe care l-a dat el însuși, o revistă în care editorul îi adună pe frații lui din America, pe M.N. Rusu, pe olteanca Mihaela Albu, dar și pe cei de acasă, pe Vasile Andru, pe Ioan D. Roșca, pe Eugen Evu, pe Lucia Olaru-Nenatti, pe Paula Romanescu, pe Theodor Codreanu, pe mulți alții.

De peste deal, de la Montreal, iată ce vers mi s-a întâmplat, îi răspunde Alex Cetățeanu, un oltean amarnic, de loc de la Amărăști, scoțând o revistă de ținută mondială, aș zice, „Destine românești”, difuzând-o în America de Nord, în Europa, în Australia și, cu greu, în continentul România. Având în spate Asociația Scriitorilor Români din Canada, având alături prieteni români, mai cu seamă olteni de-ai lui din Vâlcea și din Pretutindenaria valahă, dar nefiind „agreat”, cum se zice, de forurile culturale din patrie, de băieții subțiri care călăresc Ministerul Culturii și-l închiriază unor artiști avangardiști de mâna a treia, de un Institut cultural român care continuă să clasifice părtinitor cultura românească. Dar el, băiatul plecat din Amărăști, propune lumii un eșantion de cultură a țării în care s-a născut.

Din Australia răspunde poetul ardelean George Roca. Scriind cărți, editând reviste, venind acasă cu brațele pline, intrând pe drumurile universale ale Internetului, cu argumente ale literaturii patriei lui.

Acești oameni sunt sectanți ai iubirii de țară. V-am argumentat de ce. Sectanți ai unei patimi care-i ține în viață, care-i legitimează, care-i explică. Mă gândesc la ei ca la niște tainice ambasade ale culturii române. Poate într-o zi, într-un veac, Patria se va întoarce cu fața spre ei. Atunci când veleitarismul deșănțat, interesul de gașcă, setea de putere vremelnică a unor falși lideri culturali nu vor mai exista.

Poate atunci și nici atunci …

————————————

(din Nicolae Dan Fruntelată 

„Memoria scaunului electric” 

Editura Semne, Bucureşti, 2020)

ROȘIA MONTANĂ

(Se dedică lui Ion Brad)

Între Scamandros și Dâmbovița

nu e decât 

un nimic, vreo două mii de ani,

niște munți apuseni cam bătrâni,

o pasăre măiastră roșie, montană

Roșia Montană i se spunea

în limba acelor ciobani

Ea avea un cuib de aur într-o colivie de aur

ea munții și oile îi păzea

pe urmă au venit vânătorii istoriei

între Scamandros și Dâmbovița

numai o bătaie de glonț era

Vânătorii din Est, din Vest, din Mereu

Poftitorii de aur, de grâu, de petrol,

Călăreți în spinarea poporului meu

Prelatin, prea singur și gol

Cine mă apără, Doamne, Zalmoxe,

între Scamandros și Dâmbovița

o istorie oarbă

Bărbații mei au murit, vânduți și trădați

De o mondială pereche

Est și Vest, românii sunt mieii

acestei balade mai vechi, preromane

între Scamandros și Dâmbovița 

amprentele noastre

sunt Roșii Montane…

MITRU FĂRCAȘ

Prietenul meu Mitru Fărcaş

a plecat în Rai

ţinând în mâna dreaptă taragotul sfânt

ca pe un toiag împărătesc

în Maramureş curge apă neagră

şi-i secetă-n podiş ca-ntr-o grădină

în care florile se ofilesc

Pe dealul Feleacului

vin carele Iancului

şi-ntr-un car mai înstelat

vine Mitru supărat

că la mânuri îi e frig

eu nu pot nici să-l mai strig

s-a albit doina de ger

când s-apropia de cer

şi-a rămas Ardeal pustiu

de când Mitru nu e viu

Dacul meu dinspre Gutâi,

Mitru, fratele dintâi

COROANA DE SPINI LA EMINESCU

Între Terra Occidentalis şi Panslavia

Coroană de spini e Patria mea

Rotundă, bogată şi nefericită

Ca o pradă de purtat sub şa

Ca o colonie de jucat la zaruri

De trădat de câinii, coadă de topor

Vânzători în casă, vânzători afară

Toţi dădură moartea pentru maica lor

Coboară, coboară

Oile spre ţară

Cu ciobani cărunţi

Cu nume de munţi

Ele vin din Pind

Balcanii s-aprind

Şi Carpaţii dor

Tot de mila lor

Apă beau din Bug

Doina mi-o înjug

La un car de slavă

Spre zarea moravă

Numa-n visul meu

Vede Dumnezeu

Grădina din Rai

Unde nu ne mai

Ştie niciun grai

Coroană de spini e patria mea

Pusă pe capul Regelui Somnului

A Eminescului care doarme de viu

Aici în Grădina Maicii Domnului

BALADE CARPATINE

De la mine pân’ la tine

doar balade carpatine

niște cântece de brad

despre tineri care cad

în războaiele din veac

în iubirea fără leac

„să mă-ngropi, da, să mă-ngropi

(n-ai nevoie nici de gropi)

pe un deal, ca pe-un tufan

lângă domnu’ căpitan!”

Doamne, ce popor frumos

au trăit cândva eroi

și-au murit în clipa mare

pentru a ne naște noi 

să te văd cum înflorești

ca o floare de vrânceană

în vale, la Mărășești!

Doamne, ce popor frumos

a trecut azi-noapte Prutul

ca să moară-n începutul 

clipelor nepământești

„La Țiganca, la Țiganca

curgea sângele ca apa”

Apoi, trădare și blestem

și cazaciocuri și bâline

și securiști în piei de lup

și kaghebiști fără rușine

apoi siberii și canale

apoi aiuduri fără somn

un cântec negru se petrece

lângă un Gyr, martir și domn

s-a-ntors un timp ca o fereastră

când n-am privit spre Răsărit

dar a murit iubirea noastră

cum spune cântecul strivit

Baladă nouă, carpatină

ori fără niciun fel de țară

o cântă lăutarii care

n-au emigrat nicicând afară

„Spune, spune, moș bătrân

împușcat într-o cazarmă

e mai bună țara asta

fără legi și fără armă?

Oare suntem mai români

mai bogați și mai voinici

slugi la cine ne dă banul

poftitori la licurici?”

Nici atunci nu era bine

nici acuma, mai puțin

în balade carpatine

bolnav, sufletul mi-l țin

și mi-e dor de Bertolt Brecht

de dictonul lui perfect:

„Înainte, nu poți

înapoi, nici atât

simți c-ai dat faliment

și ți-au pus mâna-n gât!”

————————————–

(din Nicolae Dan Fruntelată

„Scurt tratat de istorie contemporană”

Editura Semne, Bucureşti, 2019)

CÂNTEC VECHI DIN ARDEAL

De trei ori potcovii calul

o dată cu potcoave de argint

altădată cu amintirea unui drum

şi a treia oară cu fum

al unui foc în care mint

că sunt tânăr şi voi veni spre tine

peste dealul acesta de timp

şi tu vei fi aceeaşi, vezi bine,

fata mea, lumea mea din alt anotimp

şi eu abia mai respir, abia mai şoptesc

pentru că am uitat cuvinte de leac

şi nu mai ştiu de ce te iubesc,

acum, când sunt pustiu şi sărac

Dar calul mă duce pe drumul ştiut

şi cred că doar el urcă dealul

eu am rămas în valea cu dor

dincolo eşti tu, e Ardealul

SĂRBĂTOAREA DE GALĂ

La Stambul într-o vară departe

Doamne, ce scânteiază Bosforul la Stambul

E încă-o sărbătoare a flămânzilor

Într-un imperiu asiat şi sătul

Azi într-o sală aurită din Ediculé

e o lecţie de înaltă dreptate

au venit Padişahul şi curtea

toţi ambasadorii lumii luminate

Iată-l pe rus mângâind pravoslavnica barbă

Iată-l pe austriacul din Viena subţire

însuşi franţuzul cel cult şi subtil

italienii, urmaşii Romei auguste,

ca şi spaniolul catolic umil

Să intre actorii tragediei trăite

valahul blestemat, fiii lui

să-i taie pe rând judecata măreaţă

a sublimului Gâde

să se bucure sala, Evropa cuminte

creştină, curată şi fără de pată

Ce poate fi mai înălţător

decât să vezi un tată disperat

privindu-şi copiii cum mor?

Cel mic speriat, ceilalţi dârzi

avându-l în suflet numai pe

Dumnezeul străbunilor lor

Valahii ciudaţi, bolnavi de mândrie

când puteau să dea naibii

o ţară pitică şi credinţa târzie

Nu e de-nţeles, Evropa e alta

e un compromis cu oricare fiară

să-ţi salvezi averea şi tihna

cu oricare preţ, cu trădare murdară

Pe lespezile istoriei, la Stambul, într-o vară

sângele unor copii a curs ca un izvor

un voievod valah a plătit ce nu se poate plăti

ce nu se poate muri, un întreg viitor

şi priveau mulţumiţi de-ntâmplarea grozavă

ambasadorii creştini iertaţi de ispită

iar timpul pregătea sărbătoarea de gală

ce se va numi Evropa Unită…

BALADA ISTORIEI

Într-o zi veni hunul 

şi îmi măcelări podişul şi câmpia

în alta veni turcul

şi îmi ceru tribut pe toată veşnicia

în alta rusul din crivăţ veni

îmi luă vinul, grâul, petrolul şi elita

se amestecară toate, istorie beată

cum ne-a fost datul şi ursita

pe urmă venirăm noi, glorioşi

vândurăm tot ce mai era, pe nimic

un popor mare şi încăpăţânat

se dădu de trei ori peste cap, ca în basme

şi deveni un popor mic

cine-s stăpânii de azi, unde-aduc

osanale oarbe la licurici

toţi cei din frunte sunt proşti sau pătaţi

nicăieri nu putem fugi de aici

Doar câte unul, mai genial şi mai trist

pleacă din ţara săracă

aceea care doarme pe aur şi mit

şi-l vom recunoaşte doar când

va fi protocronist, va fi murit

DE ZIUA MEA

Du-mă, domnule, în Piaţa Obor

Bucureştii miros a toamnă

a ploaie şi-a periferie de veac

a început octombrie înseamnă –

du-mă, domnule, în piaţa de flori

să privesc un deal de crizanteme

galbenul turcit al stemei lor

să-mi îngroape vechile poeme

du-mă, domnule taxi vărgat

către vinul mânios şi dulce

ca un sânge tânăr, răsculat

care-n vise vrea să mi se culce

sunt dator un chef de ziua mea

cu uitări şi cântece de-amor

du-mă e octombrie acum

de vânzare-n piaţă la Obor

————————————

(din Nicolae Dan Fruntelată, 

„Târziu, ploierul” 

Editura Semne, Bucureşti, 2016)