Astăzi o să scriu despre o sectă anume. Aceea a românilor care locuiesc departe de casă, în țări străine, dar își iubesc țara ca pe o mamă bătrână și dragă, trăind încă în casa unde s-au născut, unde au primit prima gură de aer natal, prima rază a soarelui, primele iubiri. În casa unde se întorc să simtă miros de mere și gutui păstrate în geam, miros de veșnicie, să aprindă o lumânare în cimitirul din ce în ce mai umil.
De ce zic sectă atunci când ei au rămas ortodocși întotdeauna, au luat cu ei, în călătoria de mii de kilometri, icoanele lui Dumnezeu și Maicii Domnului din biserica de sat și le-au păstrat în casele lor noi ca pe o taină supremă?
Pentru că nu sunt mulți, dar sunt tari în credința lor, în speranța lor pentru patrie. Pentru o patrie care, de multe ori, nu le oferă nimic, nu-i respectă, nu se întoarce către ei cu dragoste, ci doar cu un interes meschin, electoral. Iată, descriu astăzi un triunghi energetic al culturii române și al patriotismului.
Cu un vârf chiar în miezul Occidentului, la New York, lângă altarul unde slujește părintele Theodor Damian, bucovineanul, poetul, filosoful, prietenul care scoate o revistă elegantă, „Lumină lină” îi zice, adică Gracious Light și numele vine dinspre Eminescu, dinspre titlul primei sale cărți de versuri pe care l-a dat el însuși, o revistă în care editorul îi adună pe frații lui din America, pe M.N. Rusu, pe olteanca Mihaela Albu, dar și pe cei de acasă, pe Vasile Andru, pe Ioan D. Roșca, pe Eugen Evu, pe Lucia Olaru-Nenatti, pe Paula Romanescu, pe Theodor Codreanu, pe mulți alții.
De peste deal, de la Montreal, iată ce vers mi s-a întâmplat, îi răspunde Alex Cetățeanu, un oltean amarnic, de loc de la Amărăști, scoțând o revistă de ținută mondială, aș zice, „Destine românești”, difuzând-o în America de Nord, în Europa, în Australia și, cu greu, în continentul România. Având în spate Asociația Scriitorilor Români din Canada, având alături prieteni români, mai cu seamă olteni de-ai lui din Vâlcea și din Pretutindenaria valahă, dar nefiind „agreat”, cum se zice, de forurile culturale din patrie, de băieții subțiri care călăresc Ministerul Culturii și-l închiriază unor artiști avangardiști de mâna a treia, de un Institut cultural român care continuă să clasifice părtinitor cultura românească. Dar el, băiatul plecat din Amărăști, propune lumii un eșantion de cultură a țării în care s-a născut.
Din Australia răspunde poetul ardelean George Roca. Scriind cărți, editând reviste, venind acasă cu brațele pline, intrând pe drumurile universale ale Internetului, cu argumente ale literaturii patriei lui.
Acești oameni sunt sectanți ai iubirii de țară. V-am argumentat de ce. Sectanți ai unei patimi care-i ține în viață, care-i legitimează, care-i explică. Mă gândesc la ei ca la niște tainice ambasade ale culturii române. Poate într-o zi, într-un veac, Patria se va întoarce cu fața spre ei. Atunci când veleitarismul deșănțat, interesul de gașcă, setea de putere vremelnică a unor falși lideri culturali nu vor mai exista.
Poate atunci și nici atunci …
————————————
(din Nicolae Dan Fruntelată
„Memoria scaunului electric”
Editura Semne, Bucureşti, 2020)
ROȘIA MONTANĂ
(Se dedică lui Ion Brad)
Între Scamandros și Dâmbovița
nu e decât
un nimic, vreo două mii de ani,
niște munți apuseni cam bătrâni,
o pasăre măiastră roșie, montană
Roșia Montană i se spunea
în limba acelor ciobani
Ea avea un cuib de aur într-o colivie de aur
ea munții și oile îi păzea
pe urmă au venit vânătorii istoriei
între Scamandros și Dâmbovița
numai o bătaie de glonț era
Vânătorii din Est, din Vest, din Mereu
Poftitorii de aur, de grâu, de petrol,
Călăreți în spinarea poporului meu
Prelatin, prea singur și gol
Cine mă apără, Doamne, Zalmoxe,
între Scamandros și Dâmbovița
o istorie oarbă
Bărbații mei au murit, vânduți și trădați
De o mondială pereche
Est și Vest, românii sunt mieii
acestei balade mai vechi, preromane
între Scamandros și Dâmbovița
amprentele noastre
sunt Roșii Montane…
MITRU FĂRCAȘ
Prietenul meu Mitru Fărcaş
a plecat în Rai
ţinând în mâna dreaptă taragotul sfânt
ca pe un toiag împărătesc
în Maramureş curge apă neagră
şi-i secetă-n podiş ca-ntr-o grădină
în care florile se ofilesc
Pe dealul Feleacului
vin carele Iancului
şi-ntr-un car mai înstelat
vine Mitru supărat
că la mânuri îi e frig
eu nu pot nici să-l mai strig
s-a albit doina de ger
când s-apropia de cer
şi-a rămas Ardeal pustiu
de când Mitru nu e viu
Dacul meu dinspre Gutâi,
Mitru, fratele dintâi
COROANA DE SPINI LA EMINESCU
Între Terra Occidentalis şi Panslavia
Coroană de spini e Patria mea
Rotundă, bogată şi nefericită
Ca o pradă de purtat sub şa
Ca o colonie de jucat la zaruri
De trădat de câinii, coadă de topor
Vânzători în casă, vânzători afară
Toţi dădură moartea pentru maica lor
Coboară, coboară
Oile spre ţară
Cu ciobani cărunţi
Cu nume de munţi
Ele vin din Pind
Balcanii s-aprind
Şi Carpaţii dor
Tot de mila lor
Apă beau din Bug
Doina mi-o înjug
La un car de slavă
Spre zarea moravă
Numa-n visul meu
Vede Dumnezeu
Grădina din Rai
Unde nu ne mai
Ştie niciun grai
Coroană de spini e patria mea
Pusă pe capul Regelui Somnului
A Eminescului care doarme de viu
Aici în Grădina Maicii Domnului
BALADE CARPATINE
De la mine pân’ la tine
doar balade carpatine
niște cântece de brad
despre tineri care cad
în războaiele din veac
în iubirea fără leac
„să mă-ngropi, da, să mă-ngropi
(n-ai nevoie nici de gropi)
pe un deal, ca pe-un tufan
lângă domnu’ căpitan!”
Doamne, ce popor frumos
au trăit cândva eroi
și-au murit în clipa mare
pentru a ne naște noi
să te văd cum înflorești
ca o floare de vrânceană
în vale, la Mărășești!
Doamne, ce popor frumos
a trecut azi-noapte Prutul
ca să moară-n începutul
clipelor nepământești
„La Țiganca, la Țiganca
curgea sângele ca apa”
Apoi, trădare și blestem
și cazaciocuri și bâline
și securiști în piei de lup
și kaghebiști fără rușine
apoi siberii și canale
apoi aiuduri fără somn
un cântec negru se petrece
lângă un Gyr, martir și domn
s-a-ntors un timp ca o fereastră
când n-am privit spre Răsărit
dar a murit iubirea noastră
cum spune cântecul strivit
Baladă nouă, carpatină
ori fără niciun fel de țară
o cântă lăutarii care
n-au emigrat nicicând afară
„Spune, spune, moș bătrân
împușcat într-o cazarmă
e mai bună țara asta
fără legi și fără armă?
Oare suntem mai români
mai bogați și mai voinici
slugi la cine ne dă banul
poftitori la licurici?”
Nici atunci nu era bine
nici acuma, mai puțin
în balade carpatine
bolnav, sufletul mi-l țin
și mi-e dor de Bertolt Brecht
de dictonul lui perfect:
„Înainte, nu poți
înapoi, nici atât
simți c-ai dat faliment
și ți-au pus mâna-n gât!”
————————————–
(din Nicolae Dan Fruntelată
„Scurt tratat de istorie contemporană”
Editura Semne, Bucureşti, 2019)
CÂNTEC VECHI DIN ARDEAL
De trei ori potcovii calul
o dată cu potcoave de argint
altădată cu amintirea unui drum
şi a treia oară cu fum
al unui foc în care mint
că sunt tânăr şi voi veni spre tine
peste dealul acesta de timp
şi tu vei fi aceeaşi, vezi bine,
fata mea, lumea mea din alt anotimp
şi eu abia mai respir, abia mai şoptesc
pentru că am uitat cuvinte de leac
şi nu mai ştiu de ce te iubesc,
acum, când sunt pustiu şi sărac
Dar calul mă duce pe drumul ştiut
şi cred că doar el urcă dealul
eu am rămas în valea cu dor
dincolo eşti tu, e Ardealul
SĂRBĂTOAREA DE GALĂ
La Stambul într-o vară departe
Doamne, ce scânteiază Bosforul la Stambul
E încă-o sărbătoare a flămânzilor
Într-un imperiu asiat şi sătul
Azi într-o sală aurită din Ediculé
e o lecţie de înaltă dreptate
au venit Padişahul şi curtea
toţi ambasadorii lumii luminate
Iată-l pe rus mângâind pravoslavnica barbă
Iată-l pe austriacul din Viena subţire
însuşi franţuzul cel cult şi subtil
italienii, urmaşii Romei auguste,
ca şi spaniolul catolic umil
Să intre actorii tragediei trăite
valahul blestemat, fiii lui
să-i taie pe rând judecata măreaţă
a sublimului Gâde
să se bucure sala, Evropa cuminte
creştină, curată şi fără de pată
Ce poate fi mai înălţător
decât să vezi un tată disperat
privindu-şi copiii cum mor?
Cel mic speriat, ceilalţi dârzi
avându-l în suflet numai pe
Dumnezeul străbunilor lor
Valahii ciudaţi, bolnavi de mândrie
când puteau să dea naibii
o ţară pitică şi credinţa târzie
Nu e de-nţeles, Evropa e alta
e un compromis cu oricare fiară
să-ţi salvezi averea şi tihna
cu oricare preţ, cu trădare murdară
Pe lespezile istoriei, la Stambul, într-o vară
sângele unor copii a curs ca un izvor
un voievod valah a plătit ce nu se poate plăti
ce nu se poate muri, un întreg viitor
şi priveau mulţumiţi de-ntâmplarea grozavă
ambasadorii creştini iertaţi de ispită
iar timpul pregătea sărbătoarea de gală
ce se va numi Evropa Unită…
BALADA ISTORIEI
Într-o zi veni hunul
şi îmi măcelări podişul şi câmpia
în alta veni turcul
şi îmi ceru tribut pe toată veşnicia
în alta rusul din crivăţ veni
îmi luă vinul, grâul, petrolul şi elita
se amestecară toate, istorie beată
cum ne-a fost datul şi ursita
pe urmă venirăm noi, glorioşi
vândurăm tot ce mai era, pe nimic
un popor mare şi încăpăţânat
se dădu de trei ori peste cap, ca în basme
şi deveni un popor mic
cine-s stăpânii de azi, unde-aduc
osanale oarbe la licurici
toţi cei din frunte sunt proşti sau pătaţi
nicăieri nu putem fugi de aici
Doar câte unul, mai genial şi mai trist
pleacă din ţara săracă
aceea care doarme pe aur şi mit
şi-l vom recunoaşte doar când
va fi protocronist, va fi murit
DE ZIUA MEA
Du-mă, domnule, în Piaţa Obor
Bucureştii miros a toamnă
a ploaie şi-a periferie de veac
a început octombrie înseamnă –
du-mă, domnule, în piaţa de flori
să privesc un deal de crizanteme
galbenul turcit al stemei lor
să-mi îngroape vechile poeme
du-mă, domnule taxi vărgat
către vinul mânios şi dulce
ca un sânge tânăr, răsculat
care-n vise vrea să mi se culce
sunt dator un chef de ziua mea
cu uitări şi cântece de-amor
du-mă e octombrie acum
de vânzare-n piaţă la Obor
————————————
(din Nicolae Dan Fruntelată,
„Târziu, ploierul”
Editura Semne, Bucureşti, 2016)
