Eterna şi fascinanta Românie, ca să parafrazăm titlul unei lucrări deja celebre… La fel ca Statele Unite, ţara tuturor posibilităţilor… O vizită acolo, după mai mulţi ani petrecuţi pe meleaguri (mai mult sau mai puţin) străine, îţi provoacă sentimente variate, dar în mod cert nu te lasă indiferent. E greu să o cataloghezi ca o zonă a extremelor – poate fiindcă suntem noi obişnuiţi cu ceea ce s-a întamplat/ se întâmplă în România – dar, cu siguranţă, nici lipsită de culoare, plicticoasă or inspidă nu-i pot spune. Câteva observaţii (fragmentate) din vara anului 2003:
 Bine-cunoscuta staţiune turistică Mamaia cunoaşte un adevarat “boom”; noi hoteluri apar ca ciupercile după ploaie, cele vechi se renovează, drumurile se repară, până şi palmierii atât de mediatizaţi de mass-media bucureşteană au reapărut – deşi, e drept, în număr mai mic; tonul sezonului estival 2003 a fost dat mai degrabă de turişti străini decât autohtoni, în principal nemţi şi austrieci; în general, însă, litoralul rămâne mult sub nivelul celui din celelalte ţări civilizate ale Europei şi nu se constituie încă într-un competitor real pentru destinaţii internaţionale clasice;
 Cluj-Napoca, inima Transilvaniei, îşi continuă căderea liberă ce se înregistrează în ultimii ani; administraţia PRM, care este într-un conflict pe viaţă şi pe moarte atât cu Consiliul local al municipiului, cât şi cu Prefectura (ce reprezintă, evident, interesele Guvernului în teritoriu), a reuşit să îndepărteze majoritatea potenţialilor investitori economici strategici; clujenii par resemnaţi cu gândul că oraşul lor pe care, nu numai din mândrie locală, îl considerau model de dezvoltare naţională, a căzut în dizgraţie; Timişoara, noua paradigmă a multi-culturalismului românesc, tinde – încet, dar sigur – să preia poziţia de lider în zona de vest a ţării;
 Bucureştiul (puteam să-l omitem?) reprezintă, tot mai pregnant, un “mix” bulversant: toalete publice care amintesc frapant de scenele dramatice din filmele portretizând Holocaustul; sau copii ai străzii (pe care administraţia locală pare a fi avut grijă doar să-i alunge din Gara de Nord şi din alte locuri puternic frecventate, pentru a nu mai fi vizibili pentru turişti); sau bătrânii care cerşesc 2.000 de lei pentru jumătatea de pâine zilnică se integrează natural într-o imagine a Capitalei în care maşinile de lux, hotelurile chic, puzderia de magazine cu produse la preţuri mai mari decât cele din Europa de vest şi America de Nord sunt mai mult ca oriunde la ele acasă;
Altfel, românii sunt parcă mai apatici ca oricând; nici măcar visul de a pleca în străinătate (ca modalitate de îmbogăţire rapidă) nu-i mai atrage ca în urmă cu câţiva ani; nici chiar ideea de a face ceva la ei acasă (cei care au reuşit în afaceri îşi menţin aura nedorită de “hoţi”); în rest, lamentaţiile obişnuite: Guvernul fură, administraţia locală e incompetentă şi cel puţin la fel de necinstită, banii sunt insuficienţi, patronii – hapsâni, presa minte, europenii ne duc de nas; doar sub presiunea “străinătăţii” ţara pare a evolua, extrem de încet, în direcţia bună (a se citi: spre Vest), dar parcă împotriva voinţei locuitorilor ei;
Până şi visul de a adera la NATO (isterie naţională cu un an – doi în urmă!) spune tot mai puţin chiar şi categoriei celei mai zgomotoase în promovarea ideii: acelor milioane de români care până mai ieri băteau migea pe maidan sau jucau şotron în faţa blocului, zgâindu-şi din când în când privirea spre cer şi fredonând încet, parcă pentru a evita împărţirea unei eventuale prăzi: “avion american,/ bombardează cu salam!”…
Dragoş C. POPA
