După fiecare vizită în România îmi trebuie cam o săptămână până mă reconectez la cotidianul „din afară”. Din inerţie, continui să vibrez pe lungimi de undă autohtone, nu pentru că m-aş resimţi după cine ştie ce şoc, ci pentru că nu mă-ndur să abandonez numeroasele gânduri începute acolo. Căci în România încă mai experimentez febra cotidianului spumos, a orientării din mers şi a continuei tatonări de alternative. Şi, în ciuda lamentărilor precum că, pasămite, „ la noi nimic nu funcţionează”, eu observ nu numai că totul merge, ci că o face într-un ritm accelerat.
În România mă trezesc aprobând lucruri pe care altundeva le-aş critica. Demonstratul împotriva unui guvern ales prin metode democratice, tăiatul porcului la marginea drumului, în văzul tuturor, aruncatul sloiurilor de gheaţă direct în stradă, iată doar câteva fapte care m-ar scandaliza în Germania sau Spania, dar care în România mi se par chiar simpatice. Ajung uneori nu doar să le tolerez, ci chiar să le vânez, gustându-le pe-ndelete. De pildă, mi-a făcut plăcere să frânez brusc, pentru a acorda prioritate unui şir de gâşte perfect aliniate, conduse de un gâscan ţanţoş şi tacticos, cu moţ ţeapăn.
Tabloul acesta idilic, desprins parcă dintr-o felicitare de Crăciun, nu mă frapează aşa de tare cum o face sonorul care l-a completat, venind din radioul de la bordul maşinii, unde se transmitea un interviu cu o artistă româncă, trăitoare în străinătate. Tema abordată era înlocuirea termenului „emigraţie”, depăşit şi încărcat negativ, cu altul, modern şi pozitiv: „mobilitate”. Cultura aceasta, pe care am captat-o în plan auditiv, s-a sincronizat perfect cu episodul rutier rural, pe l-am înregistrat pe filonul vizual. Învecinarea dintre rudimentar şi rafinat nu m-a deranjat defel. Era doar un antagonism doar aparent, ceva tipic românesc!
În România suntem bombaradaţi necontenit cu stimuli contradictorii, care ne obligă să pendulăm între divin şi anodin. Cultura din mass media este fie extrem de prozaică, fie extrem de abstractă, superioară nivelului obişnuit din vest, unde ceva aşa de profund nu se discută la radio. De fapt, aşa ceva nu se prea discută deloc prin media din vest, lucru care tare mult îmi lipseşte. Cultură care să se reverse asupra noastră din radioul maşinii!
Aşa ceva necesită dezmeticire când vii dintr-o lume în care ştirile se concentrează preponderent pe politica internaţională, unde ţi se recită zilnic cotele burselor ̶ cam la fel de neinteligibile ca şi cotele apelor Dunării ce ne enervau antârţ ̶ o lume în care transferurile din fotbal ocupă mai mult spaţiu mediatic decât acordarea Premiului Nobel! Dacă în aeroportul Alicante panourile publicitare te încurajează să faci shopping în supermagazinele „El Corte Inglés”, în aeroportul sibian eşti invitat să te cultivi, vizitând bisericile fortificate din Transilvania. Goana consumistă e aceeaşi în Vest şi-n Est, dar subiectul consumului e altul.
Hotârâţi parcă nu doar să menţină viu contactul cu civilizaţia, ci chiar să depăşească nivelul de cultură „călduţă” cu care suntem obişnuiţi noi în occident, redactorii emisiunilor culturale româneşti par să fi încheiat între ei un pariu de genul „care dă mai mult”, supralicitându-se prin interviuri cu intelectuali stilaţi, reportaje de pe la evenimente excepţionale, recenzii de cărţi, toate extraordinare, avanpremiere pentru spectacole unice în lume, lansări pe care e inadmisibil să le ratezi, întruniri de personalităţi, tot una şi una. Pentru că, din păcate, tentaţiile pentru spirit sunt atât de numeroase încât nu le poţi satisface pe toate, invariabil te vei simţi vinovat. Şi iarăşi detectez un păcat al naţiei noastre: exagerarea.
Dar se poate exagera cu oferta culturală? Da, mai ales atunci când consumatorul le vrea pe toate, neavând peferinţe clare pentru un domeniu mai limitat, cum ar fi numai filmul, sau numai literatura, sau numai muzica, sau numai teatrul (deci nu toate deodată).
Iată doar câteva dintre manifestările care m-au ispitit în România în luna februarie, anul curent:
Teatrul din Piatra Neamţ şi-a deschis porţile unui experiment teatral în premieră: la fiecare reprezentaţie se invită un actor care a mai jucat pe scena lui în trecut. E rugat să se adapteze din mers şi să joace spontan, pe un scenariu cu care nu e familiarizat. După premiera soldată cu un succes extraordinar, primul invitat, Claudiu Bleonţ, a mărturisit că în toată cariera sa de actor nu a avut o experienţă mai grozavă decât aceasta. Ce m-aş fi dus şi eu să-l văd!
La Bucureşti, cam în acelaşi timp, Ioana Pârvulescu lansa cartea cu scrisorile mamei Monicăi Lovinescu către fiica ei disidentă. Scrisorile din închisoare ale unei mame care a preferat să stea în detenţie pentru a nu accepta târgul murdar pe care i-l propuneau comuniştii, promiţându-i libertatea în schimbul momirii în ţară a Monicăi. Cum n-aş fi mers şi eu la lansare!
La Sibiu era seară de balet: „Ana Karenina”, în coregrafia lui Ioan Tugearu. Sau poate ar fi fost mai bine să mă duc la lansarea unui nou album al legendarei trupe RIFF? Abundenţă de concerte şi de dialoguri culturale prin cafenelele literare sibiene! Concurs de ski alpin la Păltiniş! Sau mai bine o seară la pationoar? Cum rămâne cu meniurile de degustare în întâmpinarea anului 2019, când Zona Sibiului va fi Regiune Gastronomică Europeană? Sau pur şi simplu o seară afară, cu cu un termos cu ceai, în mijlocul demonstranţilor echipaţi cu pancarte acoperite de sloganuri pline de umor acid la adresa guvernanţilor? Cum să te mai împarţi?!
La TV, pe lângă reîntâlnirea cu Teleenciclopedia, m-au captivat multe filme bune, unele româneşti din filmoteca de aur, altele de dată mai recentă, premiate pe la festivaluri internaţionale.
Pe programele regionale se transmit iarăşi convorbiri în genul spiritualelor polemici cordiale de pe vremuri. La „Profesioniştii”, blânda, excelenta şi distinsa Eugenia Vodă l-a avut ca invitat pe Nestor Rateş, fostul director al postului de radio Europa Liberă. Trecutul întunecat evocat acolo pare atât de neverosimil acum! Hmmm, de lins degetele şi de reflectat, mai ales pentru cei care încă nu sunt convinşi că ţara a progresat de la comunişti încoace.
Până şi reclamele de la TV insistă mai mult decât prin alte ţări pe educaţie, sfătuindu-ne să consumăm responsabil, să sprijinim producătorii locali, să trăim sănătos, să facem mişcare, să vorbim şi să scriem corect şamdp. Dacă înainte de a transmite un film cu conţinut violent germanii se rezumă doar la o simplă precizare a limitei de vârstă, în România ni se spune exact la ce tip de violenţă vom fi expuşi, precizându-se durata şi gradul ei de intensitate.
Nu scap de obsesia că România pare a-şi fi propus nu doar să se alinieze la vest, ci să-l depăşească, apăsând cu năduf pe pedala civilizaţiei şi educaţiei, aproape dădăcindu-ne. Sper numai să nu se-ajungă la o sensibilizare exagerată. Cultură literară, teatrală, muzicală, cinematografică, gastronomică, de stradă, politică, sportivă, medicală, locală; o car, invariabil, cu mine, de-a curmezişul Europei. Ce e altfel la ea? E genul de hrană care-mi place mai mult decât cea occidentală, aşa cum îmi place gustul mâncării de la mama, de-acasă.
Nicăieri în lume, în afară de România, nu mi s-a întâmplat însă să găsesc radioul maşinii închiriate la sosire fixat pe postul de radio Cultural. Şi niciunde n-am mai văzut protest politic sub forma unui rendevous en massse în Piaţa Mare, cu un scaun pliant la subsuoară şi cu o carte educativă în mână, spre a citi în linişte, alături de alţi protestatari echipaţi cu acelaşi gen de „arme”. Şi ce fac eu, în replică? La plecare îmi pun în bagaj brânză de burduf, slănină, cârnaţi şi ţuică de prună, toate direct de la producător şi multe-multe cărţi, reviste, albume, pliante, CD-uri, DVD-uri, calendare, pliante, cărţi poştale etc. Într-un cuvânt: hrană.
—————————————-
Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG
Benissa, Spania
martie 2017
