Se spune că în România totul este posibil. Dar oare ne ajută acest lucru în vreun fel? Dacă aş fi un Demiurg şi aş avea putere deplină asupra lumii, aş schimba multe, dar sunt conştientă că nu este posibil, mai mult decât atât, consider că soarta ţării nu sta doar în mâinile mele, ci şi în ale celorlati pentru că „unde-i unul nu-i putere […] unde-s doi puterea creşte […]”. Am fost preocupată să găsesc răspunsuri la diferite întrebări precum „Se poate mai rău decât atât?” sau „Oare lucrurile vor reveni la normal în viitorul apropiat?” dar, cu cât încercam să dezleg misterul, cu atât mai mult simţeam că pătrund pe un tărâm necunoscut, în care întunericul devene din ce în ce mai dens, împiedicându-mă să văd realitatea. Prin urmare, am renunţat la a mai căuta în zadar răspunsuri şi am încercat să descopăr realitatea şi, pe cât posibil, să găsesc rezolvări practice la problemele cu care ne confruntăm zi de zi.
Despre ţara ar fi multe de spus. Dacă te hotărăşti să vizitezi România trebuie să ştii că vei rămâne surprins de numeroasele bogăţii ale naturii despre care urechea ta poate nu a auzit şi ochiul tău nu a văzut. Dar, după cum binele este umbrit de rău, toate iluziile şi speranţele pe care ţi le-ai făcut în legătură cu această ţară dispar precum aburul în momentul în care te confrunţi cu proastă infrastructura şi organizare a acesteia.
Secole la rând, România a fost ţinta prădătorilor datorită tuturor „podoabelor cu care este împodobită”. Această ţară a suferit enorm ani întregi, reuşind totuşi să îşi păstreze în mare măsură imaginea fermecătoare care atrage privirea fiecărui vizitator (şi aici mă refer la peisajul natural, făcând abstracţie de multitudinea de nereguli care se observă la tot pasul) datorită unor personalităţi precum Vlad Ţepeş sau Ştefan cel Mare. Actualmente, din păcate, nu se mai nasc asemenea conducători, gata oricând să-şi apere ţara şi să o conducă în numele poporului. Am ajuns în situaţia de a nu avea de unde alege un preşedinte responsabil, cu principii bine definite, dispus să se sacrifice pentru binele ţării. Şi dacă majoritatea cetăţenilor îi găsesc pe conducătorii ţării principalii responsabili pentru situaţia precară în care ne aflăm, îndrăznesc să spun că vina ne aparţine într-o proporţie destul de mare nouă, cetăţenilor. Poate sună bizar dar aceasta este realitatea.
În primul rând, conducătorul este ales din rândul cetăţenilor, aşadar, în mâna popurului sta soarta ţării. Întrebarea care se ridică este următoarea: Dacă din mulţimea candidaţilor, nu se găseşte niciunul „destoinic pentru această lucrare bună” ce este de făcut? Chiar dacă unii aleg să nu mai voteze pur şi simplu, eu cred că nu rezolvi nimic ocolind problema. (Desigur, această chestiune trebuie privită din alt punct de vedere). De vreme ce şeful statului este ales din popor, el este asemenea tuturor. Mentalitatea romanilor, mult diferită faţă de a celorlalte popoare, se regăseşte deplin în acesta. Românii şi-au însuşit cu multă atenţie tehnică furatului şi a a somnului. Deveniţi experţi în ale furatului şi mândri de „performanţele” lor, apar deseori la posturile romane de televiziune prezentându-şi cu multă mândrie şi satisfacţie modul în care acţionează. De ce să ne mai mirăm atunci suntem marginalizaţi şi înjosiţi de ţări precum Italia sau Spania? (Şi aici fără să luăm în calcul totalitatea romanilor oneşti ce lucrează în aceste ţări). În privinţa locului de muncă, se pare că, ghidaţi de sloganul „pauzele lungi şi dese cheia marilor succese” tot mai multe persoane aleg să evite pe cât posibil muncă, invocând deseori exemple din politică sau din „înalta societate”, care procedează la fel şi au multe de câştigat. Iată unde este de fapt problema. Se spune că răul se taie de la rădăcină. Ceea ce trebuie cu toţii să înţelegem este că „rădăcină” suntem noi, iar „vârful” s-a înălţat aşa de mult doar din vina noastră, a celor care i-am permis, furnizându-i pe deasupra şi „ingredientele” necesare.
România zilelor noastre este o ţară în care imoralitatea câştigă din ce în ce mai mult teren în defavoarea onestităţii provenite în urma respactarii unor principii stabile, de durată. Cineva spunea: „În ziua de azi trebuie să fii şmecher, să profiţi de orice slăbiciune a celui din jur pentru a întoarce totul în favoarea ta”. Dar oare acesta să fie singurul mod în care să câştigi ceva în folosul tău? Nu cred nicidecum că „scopul scuză mijloacele”. Mulţi indivizi ajung să comită fapte imorale grave doar pentru a reuşi să-şi atingă un scop oarecare, scuzându-se cu greşită înţelegere a acestui principiu. Sunt multe alte principii pe care romanii ori nu le-au înţeles corect, ori nu le respecta. Învăţarea şi punerea lor în practică va însemna începutul unei noi epoci în dezvoltarea României ca stat suveran şi democrat.
Trist este ca şi democraţia este înţeleasă greşit. Chiar dacă aparent „totul este posibil”, nu totul este de folos. Pe vremea strămoşilor, când duşmanii ne asupreau necontenit ţara, românii apreciau fiecare crâmpei de natură, fiecare firicel de iarbă. Acum, când ne bucurăm de atâta libertate şi pace, nu ştim cum să reacţionăm. Şi dacă „orice este posibil”, de să nu încercăm să ne autoeducam, să ne gândim că trebuie să săvârşim milă şi dreptatea cu cei din jurul nostru, de ce nu contribuim fiecare pentru a clădi o ţară de care să fim mândri şi al cărei renume să străbată întreaga lume?
Fiind plecată de curând în Italia, am avut ocazia să observ, atât cât am putut, comportamentul italienilor faţă de cei din jurul lor. Chiar dacă au multiple părţi negative, asemenea fiecărui om supus păcatului, (de exemplu modul prea brutal de a trata o persoană care i-a prejudiciat într-un anumit fel, şi implicit poporul din care fac parte), se deosebesc în multe privinţa faţă de noi. Consider că ne sunt superiori în multe domenii. Şi nu mă refer în niciun caz la gradul lor de inteligenţă (pentru că acesta e dată de Dumnezeu fiecărui om în parte în funcţie de anumite criterii numai de El ştiute), ci la comportamentul lor, în special la ceea ce se poate educa şi învaţă. Ceea ce eu admir cel mai mult la ei este felul de a relaţiona cu oamenii din jur (care poate sunt diferiţi prin vestimentaţie, coafură, culoare), respectul pe care îl arata faţă de majoritatea, respect pe care l-au învăţat (cred) pe parcurs. Când noi vom fi capibili să ne educăm măcar în acesta privinţa atunci vom fi făcut un pas important spre modernizare.
Nu pretind că ar trebui să urmăm un exemplu concret. Chiar dacă, privind adesea spre ţări dezvoltate precum Danemarca, Elveţia sau Germania, ne creăm poate în mintea noastră un „model perfect” pe care am dori să-l urmăm cu stricteţe, consider că ar trebui să gândim diferit. După cum fiecare din cele cinci degete de la o mână are forma şi întrebuinţarea lui, aidoma, fiecare ţară este diferită şi trebuie să-şi urmeze propriul drum. Societate română excelează în elite capabile să găsească o strategie suficient de bună care să ne ridice din punct de vedere moral, social, politic, economic, cultural etc. Ceea ce ne rămâne de făcut este să-i descoperim şi să-i punem în lumină pe care o merită, deoarece şi la acest capitol clacam adesea. Dacă privim numeroşii „artişti” români (precum Nadia Comăneci, Gheorghe Hagi, Ilie Năstase etc) care au fost apreciaţi în străinătate mult mai mult decât în propria tara, vom realiza că avem încă multe de învăţat pe viitor.
Cât despre mine, după ce voi termina liceul şi voi absolvi o facultate, intenţionez să plec în străinătate să lucrez. În momentul actual, România nu este capabilă să ofere satisfacţie (sau un loc de muncă) unui proaspăt absolvent al facultăţii, din acest motiv, mulţi romani pierzându-şi speranţă. Nu intenţionez să mă stabilesc definitiv în altă ţară, vreau doar să-mi acord şansă de „a-mi clădi o bază bine fixată”, profitând de oportunităţile „din afară”, după care să mă întorc în ţara, în speranţa că îmi voi putea termina „clădirea”. Pe lângă toate acestea, sper că voi dispune de resurse necesare pentru a-i ajuta pe toţi cei care m-au sprijinit de-a lungul anilor, acesta răsfrângându-se şi asupra patriei în care m-am născut, şi de care mă leagă în pofida tuturor incovenientelor, numeroase trăiri, amintiri, sentimente care mi-au marcat viaţa.
