Când spun: „România”, mă duce gândul la un colţ unic al globului pământesc, în care poţi găsi aproape totul: mare, munţi, râuri, câmpii… Lucruri sublime, dar şi insolite, uneori. Vieţile mai multor milioane de suflete sunt împletite cu viaţa mea, în limitele unui loc ce duce greu povara istoriei, cu permanenta speranţă la un viitor strălucit.
Nu e doar un spaţiu România mea, ci şi o perioadă de timp pe care nu aş putea şi nu vreau să-l petrec în altă parte. Dacă s-ar întâmpla asta, m-aş simţi un copac ce-şi pierde rădăcinile. Îmi iubesc România fiindcă, cred eu, nici ea nu poate exista fără mine, aşa cum eu nu pot fără ea şi îmi place interdependenţa asta. Mă bucur că am ocazia să profit de ce e preţios şi e creat de România şi-i mulţumesc pentru asta.
România mea! Stau adeseori şi mă gândesc ce mă determina să rămân aici? Acasă! De ce continui să îţi învăţ limba, de ce nu îmi doresc să plec şi să uit de tine? Nu este zi să nu aud că încă cineva a mai plecat, nu este zi în care să nu aud că cineva îşi doreşte să plece şi să nu se mai întoarcă. Eu de ce nu vreau? Răspunsul la toate întrebările care îmi inundă mintea este că „te iubesc”. E adevărat, Românie, eu chiar te iubesc! Ştiu că sunt o persoană destul de puternică şi mă pot adapta în orice situaţie, dar cum să pot sta deoparte de micuţele dealuri pe care alergam când eram copil? Cum aş putea uita şi lăsa, departe, sunetul doinelor cântate la fluier sau la frunză, chiar de către tatăl meu?
Indiferent de problemele prin care trece România, indiferent de așa-zisa imagine proastă care este asociată României, eu sunt mândră că m-am născut aici. Sunt mândră că fac parte dintr-un neam care, deși a fost cotropit și exploatat zeci de ani, continuă să ţină capul sus și să meargă înainte. Ce poate fi mai frumos decât doinele lui Zamfir, sau glasul lui Tudor Gheorghe în noaptea de ajun a Crăciunului, atunci când toate casele sunt înmiresmate de cozonacul gata scos din cuptor? Oare toţi banii din lume pot înlocui fericirea care te cuprinde atunci când îţi vizitezi bunicii care încă mai stau într-o casă de chirpici, construită cu propriile mâini? Oare pot înlocui zâmbetul bunicilor din zilele frumoase de iarnă atunci când bunica face plăcinte iar bunicul te ţine lângă o sobă și iţi spune povești din tinereţe de la horile din sat?
De ce să plec eu de aici? Totuşi, dacă n-ar fi România trei palme scumpe de pământ, de ce se bat şi s-au bătut atâţia pentru ea?
