Scriu aceste rânduri din dorinţa de a menţiona motivul aparieţiei lor, aşadar vreau a se face înţeles faptul că lucrarea de faţă nu-şi are originea în valoarea unui patriotism exemplar, a unei critici neobişnuite, sau a unei inspiraţii de moment susţinută de vreun interes ascuns, ci este rodul unei experienţe de viaţă, ce-i drept nu tocmai vastă, completată de informaţiile acumulate în ultimii ani. Nu voi afirma că a trăi în România este o povară, un blestem, nici nu voi striga sus şi tare că România este ţara tuturor posibilităţilor (de asta se ocupă alţii), mă voi limita însă la simpla prezentare a realităţii trecută prin filtrul gândirii unui elev obişnuit.
Poporul român a avut o istorie zbuciumată, însă peste toate obstacolele a trecut luptând, a fost capabil de sacrificii, investit cu tenacitate şi curaj a oferit urmaşilor dreptul la a învăţa aceeaşi limbă, tradiţiile şi obiceiurile vechi de sute de ani. Ce pot să spun, recunosc am conservat tradiţiile, obiceiurile, o parte din valori, limba „ca un fagure de miere” cum spunea Eminescu, însă cu timpul acestea vor rămâne doar în stadiul de conservare; vom vorbi o altă limbă, alte obiceiuri vom cunoaşte, iar ceea ce astăzi numim tradiţie de mult va fi uitat, într-adevăr mare noroc cu Muzeul Ţăranului Român!
Mă întreb dacă şi mândria de a fi român este tot în stadiul de conservare, sau se manifestă ca proces activ? Sper că nici posibil nu e, chiar dacă aud tot mai des români ce plecaţi în afara graniţelor îşi neagă identitatea, nu pot da exemple, nu-i cunosc, nu ştiu cine sunt! Da… e greu să nu critici, e greu să ai o credinţă oarbă în ţara ta, în posibilităţile ei, e greu să te afirmi şi să găseşti o ocupaţie pe măsura nevoilor, e greu fiindcă noi românii alegem calea uşoară, alegem critica în locul solidarităţii, alegem pe baza unor interese ce deseori au în prim plan nevoile materiale. Din fericire există şi acea latură spirituală, însă prea puţin e scoasă la lumină, prea rar se ţine cont de ea, dar cum spune o vorbă din popor: Aşa-i românul…
Ca români trebuie să acordăm mai multă atenţie României, fiindcă România este ţara care ne-a crescut, sunt conştient că nu fiecare se simte înrădăcinat pe acest pământ, acelaşi pământ care de mii de ani a rămas acelaşi schimbându-şi doar numele, întâmplarea face ca acum acest pămant să se numească România, întâmplarea face ca România să fie pe ultimul loc în rândul ţărilor europene, tot întâmplarea face ca noi să fim cetăţeni români, să avem datoria de a schimba, de a deschide poarta lucrurilor bune.
Ne mândrim că avem un trecut glorios, însă viitorul este nesigur, iar această nesiguranţă poate fi citită în ochii fiecărui român, statisticile vin doar să confirme aceste lucruri oficial. Orice formă ar lua întrebarea: „Ce crezi despre România, despre ţara ta?”, răspunsul are mereu acelaşi înţeles; românii nu au încredere în politicieni, întrucât corupţia este întâlnită la orice nivel în România, nu au încredere în ceea ce le rezervă viitorul… putem aşadar generaliza această opinie fiindcă cei mai mulţi gândesc astfel.
Trăim într-o Românie a incertitudinilor, o Românie în care cetăţenii trebuie să dovedească spontaneitate şi oportunism, pentru a-şi creea ceea ce lipseşte mult prea mult în România, bunăstarea. Diferenţa în ceea ce priveşte nivelul de trai, este în a trăi decent, a fi minunat de bogat şi a fi sărac lipit pământului (adică a căuta prin tomberoane la oraşe şi a fi „zilier” la sate). Deşi decenţa poate avea valori diferite, în România se măsoară în rândul statisticilor europene cu un PIB de 45/cap de locuitor, sau cel puţin aşa se întâmpla în 2009, între timp însă, valoarea a scăzut semnificativ din cauza recesiunii. Opinia generală e că avem nevoie de o schimbare, sperăm că va veni, însă nimeni nu face ceva concret, iar dacă face este atât de mic şi nesemnificativ încât trece neobservat de majoritatea cetăţenilor.
Ne place să ne gândim la istorie, la gloria dobândită de strămoşii noştri pe câmpul de luptă, la faptul că avem o ţară cu peisaje minunate, însă istoria ultimilor 22 de ani şi în mare parte epoca ceauşistă ne dovedesc că spiritul de luptă şi simţul răspunderii au adormit mult prea devreme în existenţa poporului român. Spun astfel fiindcă fiecare este conştient de situaţia ţării, însă nimeni nu se grăbeşte să schimbe ceva, toţi punându-şi încrederea, speranţa în viitoarele generaţii făra a conştientiza că acestea v-or moşteni ceva din incompetenţa predecesorilor. Dar aceasta e România, acesta e poporul român, iar scopul meu nu e să judec faptele predecesorilor şi contemporanilor mei, ci să mă fac auzit, sperând la rândul meu că nu sunt singurul care gândeşte că schimbarea e necesară şi că în acest sens trebuie făcut ceva, fiindcă acel spirit de luptă, de răspundere, există în fiecare dintre noi şi aşteaptă doar să fie trezit. Sunt multe de spus despre România, bune sau rele, frumuseţea e în ochii privitorului, la fel cum şi acesta e doar un punct de vedere…
