E greu de spus ceva despre România atâta timp când nu ieşi din ţară, cât nu ai termeni de comparaţie. Odată ieşit de 2-3 ori încep să priveşti altfel lucrurile, vezi părţile bune, vezi părţile rele, ţi se schimbă modul în care gândeşti şi apreciezi lucrurile. Spun acest lucru deoarece am fost plecată în străinătate şi mi-am dat seama cât de mult sunt evoluate ţările din Occident, în comparaţie cu România. Ca imagine de ansamblu, România este o ţară ce merită a fi apreciată. Natura ne-a înzestrat cu locuri absolut superbe, munţii, marea, lacurile-locuri apreciate în întreaga lume. România privită din exterior este o ţară demnă de invidiat pentru aceste locuri frumoase, variate… un loc superb pentru „o vacanţă” sau pentru un „tur” prin cele mai interesante locuri din fiecare regiune. România îmi dă ocazia de a mă putea bucura de peisajele ei minunate, de atmosfera plăcută. Îmi place ţara în care locuiesc pentru că îmi oferă mereu noi experienţe. Este mereu surprinzătoare, mereu te lasă să îi mai descoperi o taină sau o frumuseţe. Şi când crezi că nu mai ai nimic de văzut, hop apare misterul unei noi descoperiri. Pot spune că îmi iubesc poporul doar pentru oamenii pe care i-a creat, oameni care ne-au făcut cunoscuţi în lume prin perfomanţele lor: Ilie Năstase, Nadia Comăneci, Gheorghe Hagi, Ivan Patzaichin şi alţii… Dracula, este renumit peste tot, la fel şi Nicolae Ceauşescu sau alte personalităţi marcante ale istoriei romaneşti. Iubesc România pentru cultura, pentru unii oameni pe care i-a dat şi pentru oamenii pe care am credinţa că îi va da în continuare. O iubesc pentru Caragiale, Bacovia, Eliade, Creangă, Arghezi.
Eu îmi iubesc ţara, dar din iubirea mea face parte şi disperarea mea de a vedea ce trăim şi cum trăim. Este totuşi ţara mea, tara în care m-am născut, locul în care am crescut, locul în care mă formez ca om… Nu pot să aduc injurii la adresa ei, însă nu sunt nici foarte multe aspecte pe care să le pot lăuda în afară de ce am amintit mai sus. Sentimentele mele pentru această patrie sunt contradictorii, şi de ură şi de iubire.
Urăsc tot ce se întâmplă rău în ţara asta. De ce mi-aş iubi tara în care m-am născut, dar care nu mă sprijină în ceea ce vreau să fac şi mă motivează tot mai mult să o părăsesc în viitor pentru alte meleaguri mai bune? Ţara la care tot mai mulţi tineri renunţa şi pleacă în străinătate pentru a le fi apreciate cunoştinţele la adevărata lor valoare, pentru a se integra într-o comunitate studenţească adevărată.
De ce mi-aş iubi ţara în care valorile culturale sunt marginalizate şi în locul lor sunt promovate vedetele de carton care nu fac altceva decât să contribuie la imbecilizarea romanilor? Ţara în care mediocritatea şi incultură sunt promovate de către televiziuni ca standarde şi manipularea a ajuns la cote alarmante.
De ce mi-aş iubi ţara înzestrată cu relief, locuri şi peisaje dintre cele mai diverse, pe care însă nu le ştim pune în valoare şi le distrugem pe zi ce trece tot mai mult fără a ţine seama de consecinţele pe care le pot avea faptele noastre? Este un semnal de alarma pentru oamenii cu suflet adevărat care fac diferenţe şi din păcate realizează că suntem cu veacuri în urma altora.
Păcat că locurile în care ne-am născut şi am crescut, încetul cu încetul devin-datorită mentalităţilor grobiene – zone detestate şi, încerci cu disperare să visezi măcar dacă nu, chiar, să pleci în altă ţară. Când constaţi că bunul simţ este un defect major, mai poţi dori să rămâi în ţară? Când la tot pasul vezi câini vagabonzi, mizerie şi agresivitate, te mai poţi gândi la patriotism? Poate alţii sunt în stare să o facă, eu una nu. Istoria este acum o poveste, interpretată, adaptată, înflorită de înalţii demnitari. Iar în baza acestei istorii sărbătorim „diverse”. Mai mult, România este îngrozitor de grozavă de ziua ei. Ca atunci când moare un om şi, de abia după aceea, este cel mai tare, cel mai talentat, cel mai bun din tot Universul, însă trebuie să moară să fie ridicat la acest grad.
Nu mă mândresc că sunt românca. Nu cânt imnul naţional. Nu duc mâna la inima să arăt că îmi iubesc ţara, doar de ziua ei. Nu mă înflăcărez cu steguleţe, pe care nu le flutur. Nu explic ce înseamnă 1 Decembrie pentru mine. Nu pot iubi în fals. Nu iubesc România în cântece, în tancuri şi în parade militare. Poate pentru că sunt sunt de etnie rromă, şi doar pe jumătate românca. Nu îmi este ruşine să recunosc adevărata mea identitate. Chiar mă mândresc, deşi etnia mea nu este bine văzută în această ţară. Acesta este un alt motiv pentru care îi acord României o bilă neagră!
Aş iubi mai mult România dacă nu m-aş lovi la orice pas de nesimţirea şi prostia unora, de comportamentul specific al romanilor. Mă enervează corupţia şi cum se muşamalizează totul. Mă irită că nimic nu merge cum trebuie şi alianţele politice de peste noapte din politică. Stânga se ia de mâna cu dreapta şi se ard dosare după placul inimii. Poate că nu e aşa, dar faptul că în România se poate orice tinde să devină un adevăr.
Am ajuns să trăim în ţara lui Papura-Voda şi degeaba exista o mână de oameni de valoare, care se străduiesc să schimbe imaginea României, în special peste hotare, unde suntem atât de prost văzuţi, când pe de altă parte sunt mult mai mulţi care au ajuns să facă de ruşine numele de român, în sensul că atunci când spunem „român” deja îl asociem cu anumite caracteristici ale acestui neam (ca de exemplu şmechereala, mică învârteala, mică ciupeala, sau „timpul trece, leafa merge”… părerea greşită ca romanii sunt mult mai deştepţi comparativ cu cei din alte ţări! Există alţii mult mai buni decât noi!
Ce e mai rău e că aproape în orice problemă suntem toţi băgaţi în aceeaşi oală, mai ales din punctul de vedere al străinilor. Orice ţară are probleme, dar diferenţa dintre România şi alte ţări e ca noi arătăm orice prostie şi orice e în neregulă şi… rămânem cu arătatul. Ţările dezvoltate nu arata tot ce se petrece la ei, însă în schimb caută să rezolve cât mai repede problemele negative care apar.
Am obosit de ţara care mă transformă în victimă sau complice. În victimă, fiindcă oricât de multe rele s-ar întâmpla în ţara asta, oricât de multă corupţie ne-ar tăia răsuflarea cu duhoarea ei, statul, legile, funcţionărimea, judecătorii, guvernul, parlamentul par cu toate că există într-un univers diafan, paralel cu al nostru, din care aruncă, din când în când, o ocheadă către noi, să ne supravegheze.
Urăsc foarte multe aspecte negative din această ţară: sărăcia, lipsa interesului acordat de stat şi guvern oamenilor, circulaţia rutieră de coşmar care face extraordinar de multe victime, sistemul sanitar depăşit, educaţia din şcoli şi licee… toate acestea plecând de la lipsa alocării fondurilor acolo unde e nevoie. Se investesc miliarde de euro în campanii electorale pentru a se putea fura înmiit după ce se vor fi ales. Pentru asta şi pentru multe altele pot spune că urăsc viaţa din România. Pentru că ne batem pur şi simplu joc de ce avem: poluam marea, distrugem parcurile naţionale… Nu numai că nu valorificam bogăţiile cu care am fost înzestraţi: ape minerale, nămoluri sapropelice, etc. Dar le distrugem conştiincios, zi de zi. Pentru că tăiem păduri doar pentru că e mai uşor să tai lemne decât să ai răbdare să aştepţi să crească ce ai plantat. Pentru că exploatăm până la ruină orice lucru făcut de alţii, fie că e vorba de staţiuni, hoteluri, drumuri, etc însă nici nu ne gândim să le reparăm, întreţinem, sau doamne fereşte să le modernizăm.
Urăsc ţara asta pentru că nu mi-a dat niciodată mai nimic. N-am avut niciodată tot ce mi-am dorit, şi asta nu pentru că părinţii mei nu erau suficient de muncitori; ci pentru că meseriile de la buget nu erau prea bine plătite.
Urăsc România pentru sistemul penibil de învăţământ. Urăsc faptul că elevii nu sunt îndrumaţi încă de pe băncile şcolii în direcţii potrivite pentru abilităţile fiecăruia. Aşa am ajuns ca în ziua de azi oricine să poată termina o facultate, iar când cei cu adevărat talentaţi îşi caută un loc de muncă în domeniu, n-au loc de uscaturile care, întâmplător, au şi ele o diplomă.
România a fost o ţară frumoasă şi probabil încă mai are potenţial să fie o ţară frumoasă, dar pe drumul pe care l-a apucat nu prea văd motive pentru care să zic „iubesc efectiv România, pentru că e România!”. România are o istorie frumoasă, dar asta apaţine trecutului, păcat că viitorul este sumbru şi murdăreşte şi trecutul. M-am născut aici şi probabil îmi va fi greu să plec.
Cu toate că relaţia mea cu România este una cu suişuri şi coborâşuri, simt că am ceva păstrat în inima mea şi pentru această ţară. „Trăim în România şi asta ne ocupa tot timpul!” Iubesc România pentru cultură, pentru unii oameni pe care i-a dat… şi pentru oamenii pe care am credinţa că îi va da în continuare. O iubesc pentru Caragiale, Bacovia, Eliade, Creangă, Arghezi…
