Subiectul de discuţie pe care vi-l propun sub acest titlu mi se pare a avea raţiuni atât de evidente încât tare mi-e teamă că nu spun absolut nimic original, că au spus-o sute, poate mii de alţi autori înaintea mea. Vă asigur însă că nu copiez pe nimeni ci aşa gândesc sincer dar vă şi invit ca, în acelaşi timp, să semnalaţi aceasta idee în alte surse. România nu trebuie salvată. Ea va continua să existe cât va exista planeta Pământ. Dacă, peste câţiva ani buni (două, trei sute, să zicem) nu va mai exista nici o ţară şi omenirea va fi unită sub un drapel unic, tot va exista România: istoric, geografic, cultural, social. Aşa cum nimeni şi nimic pe lume nu are puterea să aneantizeze România fără a lua în calcul o nenorocire care ar fi de fapt sfârşitul civilizaţiei umane, la fel nimeni şi nimic pe lume nu are puterea să o salveze de la ceva. România este o realitate mult mai cuprinzătoare decât putem noi percepe ca indivizi în scurtele noastre vieţi, chiar dacă pare atăt de facil să se jongleze cu numele ei, în diverse contexte, inclusiv frivole.
România şi-a revenit din războaie cumplite, din cutremure, inundaţii şi incendii devastatoare, din „imagini negative”, din dictaturi, din jaf, din molime. Ea trăieşte ca o fiinţă aparte, într-un spaţiu transcedental, în conştiinţele noastre, oriunde am fi. Face parte dintre reperele fixe cele mai stabile ale structurilor noastre de gândire şi percepţie. Iar în ceea ce mă priveşte, mi-e clar că nu trebuie salvată de la nimic.
În pofida acestei evidenţe, aud periodic de la unii şi de la alţii că ţara ar trebui salvată. Iar acest discurs, în esenţă politic, pe care noi în ACUM îl numim naţionalism de mucava, devine şi mai strident în perioadele de alegeri. Motivul este simplu: este uşor de agitat sloganuri care ţintesc zdruncinarea unui pilon stabil din conştiinţa electoratului impersonând un salvator al acelui pilon, despre care se ştie că oricum va exista până la finele timpurilor. Ca şi cum am spune: „votaţi-mă şi Soarele va răsări şi mâine!”. În schimb este mult mai greu să vii să spui „votaţi-mă şi voi face pentru voi asta şi asta”.
Se impune deci, ca o concluzie logică: ocupaţi-vă mai mult de voi înşivă şi mai puţin de România. Salvaţi-vă pe voi înşivă (bineînţeles, dacă veţi considera că este cazul) iar drept consecinţă, pentru România nu va fi mai bine sau mai rău. Este posibil să le fie mai bine contemporanilor voştri, dacă metoda prin care vă veţi fi salvat va fi fost una social responsabilă. Este posibil ca fiii şi fiicele voastre să nu mai fie nevoie să-şi pună problema de a se salva (cel puţin nu în aceeaşi termeni în care v-aţi pus-o voi) dar României tot indiferent îi va fi.
Ea va supravieţui, surâzătoare şi suverană, românilor din toate timpurile, fie „buni” fie „răi”. Mă bucur enorm ori de câte ori îmi dau seama că nu se va naşte în veci vreun om, un grup sau o generaţie capabilă să salveze România.
Căci, reciproca acestei teoreme demonstrată cu prisosinţă de istorie, este şi ea valabilă: nici de distrus n-o va putea.
