In urma cu mai puţin de un an de zile, Administratia Prezidenţială dela Bucureşti a întocmit un Raport documentar privind riscurile sociale din Romania. Din păcate multiple riscuri sociale prezentate în acest raport, nu au fost sau nu sunt luate în seamă de Administraţiile care s-au perindat după 1989 la conducerea ţării şi nu sunt nici pe departe nici în prezent rezolvate, iar între timp altele la fel de grave sau şi mai grave apar şi afectează din ce în ce mai mult viaţa poporului român.
Cu toate că au trecut 20 de ani dela evenimentele din 1989, care au schimbat pentru totdeauna viaţa acestui popor, sacrificiile pe care le-au făcut românii şi speranţele pe care şi le-au pus după zeci de ani de suferinţă sub dictatura comunistă, au rămas în cea mai mare parte, încă nerezolvate şi sunt încă nişte iluzii neîmplinite.
Tot ceea ce face în prezent acest popor este să se întrebe şi să se plângă împotriva celor vinovaţi de toată această situaţie, de batere a pasului pe loc sau chiar de manifestarea retro şi de încadrarea ţării printre cele din ultimul eşalon european.
Ani de zile, după 1989, cadrele de conducere ale activitaţii politice, economice şi social-culturale, numite sau „alese” prin aceleaşi metode reminiscente ale vechiului sistem de tip comunist, s-au dovedit ca fiind total nepregătite, de slabă calitate şi de multe ori chiar rău voitoare le adresa progresului societăţii româneşti, datorită pierderii vechilor avantaje de pe urma cărora au beneficiat zeci de ani.
Oare n-au existat şi oameni competenţi, ne corupţi şi capabili să înţeleagă mersul înainte ale vieţii şi multiplele probleme cu care se confrunta o societate în faza ei de tranziţie?.
Răspunsul îl ştie toată lumea.
Desigur că au existat şi există mulţi oameni deosebit de bine pregătiţi, şi capabili de luarea unor decizii în favoarea poporului dar aceştia ori nu au vrut să se compromită în condiţiile în care şi-au dat seama de corupţia care exista, ori nu au fost chemaţi sau nu au fost lăsaţi să-şi spună şi să-şi arate capacităţile pe care le aveau.
Toate acestea datorită foştilor adepţi ai vechiului sistem, şi care ani de zile roiau în jurul unor conducători crescuţi şi educaţi în principiile vechiului sistem comunist.
Nimeni nu se aştepta la schimbări dramatice petrecute peste noapte, dar asemenea schimbări, asemenea „nopţi lungi” ce durează de 20 de ani continuă să ţină ţara şi poporul într-o continuă stagnare.
Încă după 20 de ani se menţine o veche mentalitate specifică unei societăţi bazată pe un centralism excesiv, încă este împiedecată iniţiativa şi se aşteaptă ordine şi dispoziţii din partea forurilor centrale.
Încă există o puternică manifestare a corupţiei şi linguşeli care crează tot felul de bariere în calea dezvoltării socio-economice.
Multiplele aşteptări ale poporului pentru o viaţă mai bună, o perspectivă luminoasă pentru următoarele generaţii sunt amânate sine die.
Conducerile care s-au perindat la cărma ţării şi care ar fi trebuit să aibă o nouă viziune, să găsască noi strategii specifice noii etape de dezvoltare nu şi-au dovedit nici pe departe eficienţa, decât în interesul propriu.
Unele dintre modestele modificări sau înfăptuiri ce au schimbat pe ici şi colo anumite aspecte ale vieţii, au fost şi sunt mai mult praf în ochii lumii şi au fost înfăptuite în urma unor presiuni din exterior venite ca urmare a atribuirii unor suporturi financiare.
Pentru foarte mulţi conducători ai unor instituţii centrale sau a unor institute din domeniul social-economic sau cultural, schimbarea denumirii, fără a se preocupa şi de modificarea structurii interne a instituţiilor respective, a constituit după opinia lor, o rezolvare şi o adaptare la cerinţele noii politici şi la cerinţele unor factori externi.
Ani de zile o mulţime de demagogi, lozincari cu talente oratorice, dar total incompetenţi au căutat să cîştige încrederea poporului şi l-a lăsat să audă ceea ce de fapt şi-ar fi dorit să se întâmple.
Este oare astăzi, după 20 de ani, poprul român mai mulţumit ? Câte generaţii vor mai trebui să fie sacrificate pentru a se ajunge la nivelul de viaţă scontat similar cu al altor ţări care au avut aceeaşi evoluţie istorică dar au făcut progrese mult mai semnificative ?
Ritmul deosebit de lent şi ineficient al întregii vieţi politice, diferitele conflicte dintre partide şi tot felul de conflicte intestine din sînul partidelor se refelectă în mod direct în viaţa cotidiană economică, socială şi culturală a ţării.
Când parlamentarii, de exemplu îşi votează singuri acordarea unor salarii şi a unor pensii speciale, fără a avea nici un fel de suport real care să le justifice sumele ce le primesc, sau când magistraţii dau verdicte în favoarea acestor parlamentari, pentru aşi asigura anumite privilegii, se poate vorbi despre echităţi sociale?
Se gândeşte oare Preşedintele ţării sau aceşti „aleşi” ai poporului la marea masă a celor care ameţiţi de vorbe mari, le-au acordat votul de încredere în speranţa că aceşti aleşi se vor preocupa de acordarea unor drepturi şi beneficii pentru toată lumea, nu numai „fărimăturile” ce cad printre degetele strânse din pumnul celor aleşi ?.
Unele dintre fenomenele sociale cu care se confruntă Romania în prezent încep dela stadiul actual şi dela perspectivele demografice ale populaţiei ţării.
Evoluţia demografică
Ani de zile, întreaga populaţie a României a fost realmente terorizată printr-o politică mai mult decât inumană de aspră pedepsire a femeilor care îşi provocau singure avorturi.
Procesul de creştere forţată a populaţiei ţării a dus la naşteri de cele mai multe ori nedorite, naşterea unor copii cu malformaţii, părăsirea unor copii imediat după naştere de către mamele lor, ceea ce a dus la apariţia unei generaţii de copii orfani sau handicapaţi ce în mod secret, au umplut orfelinatele.
În asemenea instituţii copiii creşteau în condiţii mai mult decât mizere şi decât şi-ar putea închipui orice om normal; fără hrană, fără îmbrăcăminte, fără căldură în timp de iarnă şi fără nici un fel de asistenţă medicală. Cei care mureau, nu mai constituiau o povară pentru acele instituţii şi nici pentru politica partidului; cei care au supravieţuit au ajuns la un anumit moment dat să îngroaşe rândurile vagabonzilor şi a aurolacilor care trăiau prin canalele de salubritate ale oraşului Bucureşti şi din alte oraşe.
După evenimentuldin 1989, a avut loc manifestarea unui fenomen invers, prin scăderea masivă a natalităţii populaţiei.
Graficul de mai jos prezintă această evoluţie pe o perioadă de circa 50 de ani, timp în care se poate observa exact efectul celor două fenomene opuse în evoluţia demografică a României.
Evoluţia demografică a României între 1961-2010
(milioane locuitori)
Efectele celor două situaţii speciale, pe de o parte a forţării creşterii natalităţi în perioada ceuşistă şi apoi cea de scădere a procentului natalităţii şi-au manifestat în mod direct efectele printr-un complex de factori cum au fost:
– modificarea substanţială a structurii demografice a populaţiei,
– modificări permanente ale sistemului de învăţământ
– modificări în structura forţei de muncă
– manifestarea fenomenul migraţiei forţei de muncă
– modificări în sistemul de protecţie socială a societăţii româneşti ş.a..
Scăderea natalităţii a fost însoţită în special în ultima decadă şi de alte aspecte sociale.
Pe de o parte statisticile oficiale confirmau că numărul noilor născuţi proveneau din mame a căror vârstă era mai mică de 15 ani şi care aveau un nivel deosebit de scăzut al educaţiei (în general şcoala primară şi începută dar ne terminată educaţia medie).
Numărul copiilor născuţi în afara unor căsătorii oficiale, s-a dublat în ultima decadă (dela 15% cât a fost în 1990 la peste 30%) .
Peste 80-85% dintre copiii născuţi după anul 2000 proveneau din familii monoparentale, din care marea majoritate era compusă din mamă şi copii (din familii dezorganizate în urma divorţurilor sau a văduviei).
Statisticile oficiale confirmă că în aproape jumătate din cele 36.000 de familii dezorganizate în urma divorţurilor, în anul 2007, au existat circa 23 de mii de copii minori.
Alături de acest fenomen al dezechilibrului demografic Romania (ca şi multe alte ţări din lume), cunoaşte şi un alt fenomen care este deosebit de important şi grav prin proporţia lui. Este vorba de procesul de îmbătrânire a populaţiei şi ca atare a accentuării riscului dependenţei economice al unui mare procent al populaţiei.
La mijlocul acestui secol, România se va confrunta cu un procent de peste 30% de persoane în vârstă de peste 65 de ani.
Marea majoritate a acestor persoane în vârstă şi singure sunt de gen femenin şi se găsesc în mediul rural.
După 20 de ani, decalajul demografic şi deteriorarea pe structuri de vârstă a populaţiei, în condiţiile în care o asemenea problemă nu ocupă un loc central pe agenda de lucru a Administraţiei guvernamentale, crează o problemă în perspectivă deosebit de gravă şi cu multiple urmări pe un timp îndelungat.
Dacă ne referim numai la situaţia forţei de muncă destinată dezvoltării economice, se poate remarca că în următoarele decade, forţa de muncă activă va fi din ce în ce mai redusă iar procentul pensionarilor va fi în continuă creştere.
După anul 2032, ceea ce nu este prea departe, când generaţiile născute după anul 1967 vor ajuge la vârsta de 65 de ani, un val suplimentar de pensionari va trece din zona celor ce contribuie la fondurile destinate pensilor, în zona beneficiarilor, ceea ce va afecta într-un mod deosebit rata de dependenţă pentru următorii 22 de ani.
Prognozele stabilite de institutele de specialitate pe probleme demografice confirmă că de abea după anul 2050, sistemul de pensii s-ar putea să se stabilizeze prin rearanjarea componenţei demografice, rămănând ca un factor decisiv numai cel economic.
Singurele soluţii care ar putea contribui la rezolvarea acestor dificultăţi sociale sunt cele referitoare la asigurarea unor condiţii deosebite de stimulare economică a procesului vieţii familiale şi al posibilităţii de creştere a copiilor.
Fără asemenea stimulente de natură economică, procentul scăzut al natalităţii se va menţine sau chiar se va agrava în viitor.
În paralel cu asigurarea sistemului de stimulente economice, vor fi necesare creerea unor condiţii care să asigure condiţii corespunzătoare de
creştere şi educaţie a copiilor (în special în cazul în care ambii părinţi lucrează).
Fără asemnea condiţii, generaţiile de copii vor fi lipsite de control şi vor apare alte probleme sociale şi mai grave.
Remunerarea muncii şi veniturile familiilor
Date statistice oficiale confirmă că în prezent veniturile medii ale unei familii în România reprezintă mai puţin de un sfert din media veniturilor unei familii dintre ţările membre mai vechi ale UE şi circa jumătate din cele ale noilor membrii ai UE.
Asemenea informaţii sunt umbrite şi mai mult de cele care confirmă că aproximativ un sfert dintre copiii din grupa de vârstă de 0-15 ani trăiau în urmă cu 2 sau 3 ani în România în cadrul unor familii sărace.
Aceasta reprezintă de fapt cea mai ridicată rată a sărăciei în care trăiesc copiii (fără a lua în consideraţie pe cei din ţările total subdezvoltate din punct de vedere economic de pe Glob).
Sitauaţia devine şi mai critică în cazul familiilor cu mai mulţi copii, care reprezintă circa 40% din totalul familiilor sau în cazul copiilor crescuţi de un singur părinte şi care reprezintă peste 30%.
Din acest punct de vedere Administraţiei guvernamentale îi revine obligaţia de a rezolva cât mai rapid şi eficient fenomenul distribuţiei şi redistribuţiei veniturilor populaţiei, direcţionând cu prioritate aceste venituri în funcţie de calificare, gradul de experienţă, eficienţa muncii dar şi în funcţie de numărul copiilor într-o familie.
Pe această cale s-ar putea crea multiple avantaje pe termen lung pentru întreaga societate, printre care:
– asigurarea unor condiţii de stimulare a dorinţei familiilor de
a avea copii (creindu-se condiţii civilizate de creştere şi educaţie
a noilor generaţii),
– creerea condiţiilor pentru asigurarea forţei de muncă necesară
pentru dezvoltarea viitoare a economiei naţionale,
– creerea condiţiilor de participare a forţei de muncă la
asigurarea fondurilor sociale, pentru acoperirea necesarului
destinat pensilor de toate felurile şi în special pentru cele de
bătrâneţe.
Una dintre multiplele probleme sociale care nu şi-au găsit încă soluţia optimă este aceea a discrepanţei existente în remunerarea tinerilor calificaţi.
Pe de o parte această categorie socială are mari dificultăţi în formarea unor familii şi pe de altă parte există tentaţia ca după absolvirea cursurilor universitare să ceară să muncească în ţări străine şi de unde în majoritatea cazurilor refuză să se mai întoarcă să lucreze în ţară.
Din acest punct de vedere există o mare diferenţă între tinerii români plecaţi la studii în străinătate şi cei din China, de exemplu. După terminarea studiilor universitare în Statele Unite, tinerii chinezi, se întorc în proporţie de 85-90% în China unde li se oferă toate condiţiile, pentru
a-şi demonstra cunoştiinţele acumulate şi li se acordă remuneraţii corespunzătoare.
Ministerul Muncii şi cel al Finanţelor ar putea să-şi dovedească din plin rolul şi eficienţa prin creerea unei legislaţii corespunzătoare privind remunerarea salariaţilor bugetari, diminuându-se sau chiar eliminându-se inechităţile actuale din sistemul de salarizare.
Creerea unor corelaţii între salariul minim, ajutorul de şomaj, pensia socială minimă şi alte venituri, trebuie astfel proporţionate încât să stimuleze dorinţa de muncă (şi nu mulţumirea de a trăi din ajutorul de şomaj) sau extinderea anilor de muncă încât să stimuleze dorinţa şi nevoia de a lucra până la o vârstă mai înaintată (fără să se mulţumească să trăiască dintr-o pensie obţinută în mod timpuriu sau prin diverse metode frauduloase).
Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Muncii trebuie să asigure prin departamentele lor de resort un control riguros al remunerării şi sancţionarea severă a oricăror încălcări ilegale, a unor abuzuri sau favoritisme în stabilirea şi alocarea retribuţiei muncii şi a pensilor.
Pe această cale poat se va putea reanaliza chiar şi propunerea preşedintelui Băsescu de reducere a salariilor cu 25%, ceea ce ar însemna o scadere deosebit de mare a veniturilor familiale.
Mai mult ca sigur că Dnul Preşedinte a urmărit la televizor evenimentele din Grecia unde populaţia Atenei ajunsă la disperare în urma multiplelor sacrificii la care este supusă, a început să-şi exprime nemulţumirile prin manifestaţii de stradă.
Are oare nevoie România din nou de aşa ceva?
Pensiile
Diverse documente oficiale de informare a organelor de conducere confirmă că în prezent cheltuielile totale pentru pensii se cifrează la circa 10 miliarde EURO, fiind partea cea mai mare a cheltuielilor bugetare.
Ponderea acestor cheltuieli în cadrul PIB a fost în anul 2008 de circa 7.3% (fără a lua în calcul pensile acordate agricultorilor şi cele din sistemul militar care ar mai ridica cu circa 1.5-2% aceste cheltuieli), ajungând sau chiar depâşind 9% din PIB.
De aceste pensii benficiau în 2007 circa 5.7 milioane de pensionari (la un număr de circa 5 milioane de salariaţi). Cu alte cuvinte, pentru fiecare persoană care contribuie prin impozite la fondul social al pensilor, reveneau 1.2 pensionari.
În condiţiile crizei economice globale prin care este afectată şi economia României, odată cu cei care şi-au pierdut locurile de muncă situaţia bugetară devine din ce în ce mai dificilă.
Oare soluţionarea acestei situaţii nu îşi găseşte un alt remediu decât prin propunerea preşedintelui Băsescu de tăiere cu 15% a pensilor (care şi aşa erau şi sunt deosebit de modeste şi nu sunt aliniate la procentul inflaţionist)?
S-a gândit Dnul Preşedinte că în timp ce pensile generale se vor reduce cu 15%, există o pleiadă de parlamentari, magistraţi şi alte grupuri avantajate, care primesc pensii speciale? Şi-a amintit Dnul Preşedinte de multiplele abuzuri şi de pensiile obţinute în mod fraudulos (în special în cazul unora dintre pensiile de invaliditate)?
Din toate cele de mai sus reiese clar că şi sistemul pensilor este scăpat de sub controlul organelor de resort şi de aceea marea masă a pensionarilor este afectată de asemnea planuri nejustificate ce urmează să fie aplicate într-un viitor nu prea îndepârtat.
Atenţia Administraţiei guvernamentale actuale dela Bucureşti ar trebui să fie îndreptată în primul rând spre soluţionarea acestor probleme şi a gravelor lor efecte sociale şi economice pentru viitor.
Nu ar trebui uitată şi nici neglijată situaţia celor care lucreză „la negru”, sau nu lucrează deloc şi care în următorii ani sau în următoarele decade vor ajunge la vârsta când în mod normal ar avea dreptul la pensii.
Asemenea persoane care nu au avut sau nu au nici un fel de participare la fondul de pensii şi nu au nici un fel de asigurări, vor solicita sistemului de asistenţă socială asigurarea unui venit minim garantat sau alte forme de ajutor social.
Pe baza unor studii de prognoză create de institutele specializate din ţară, s-a ajuns la unele concluzii din care rezultă că la jumătatea acestui secol cheltuielile publice totale ale României (ajunse de pe acum la circa 30-35% din PIB), destinate numai asigurării pensilor vor creşte până la circa 50% (pentru acoprirea nevoilor a peste 6.5 milioane de pensionari). O asemnea situaţie va însemna o enormă catastrofă financiară prin care vor trebui reduse la minimum sau chiar anulate total alte fonduri destinate multor programe importante sociale, economice şi culturale.
Tot din acsemnea prognoze rezultă că ponderea pensionarilor va ajunge în anul 2025 la circa 32%, iar în 2050 la 45%, în condiţiile păstrării vârstei actuale de pensionare.
În vederea găsirii unor soluţii viabile pentru întreaga ţără şi pentru pensionari, poate România ar trebui să folosească experienţa unor ţări
unde vârsta de pensionare este de 60 sau 65 de ani şi nu cea de 54 de ani cât este în prezent în ţară.
Revizuindu-se politica financiară destinată pensionărilor şi acordării unor stimulente apreciabile pentru cei ce vor ieşi la pensii la 60 sau 65 de ani, se va descuraja intenţia unora de a folosi pensionările anticipate şi cele care nu se justifică din punct de vedere medical.
Creîndu-se o egalizare în stabilirea vârstei de pensionare între bărbaţi şi femei la 60 sau 65 de ani, sau prin extinderea dreptului de lucru pentru persoanele care vor să lucreze (până la 70 de ani), trebuie în mod normal să se asigure drepturi corespunzătoare de pensii şi acestea să fie aliniate la procentul inflaţiei.
Asemnea măsuri cu caracter economic trebuie să fie însoţite de măsuri de eliminare a oricăror inechităţi prin reducerea pensilor aberant de mari pe care le încasează anumite categorii sociale, într-un mod total nejustificat din punct de vedere legal.
Locuinţele – sursă a unor mari inechitaţi sociale
Fiecare îşi aminteşte modul în care se practica obţinerea sau acordarea unor locuinţe (din punctul de vedere al spaţiului locativ, al locaţiei, al modului şi timpului de alocare), în epoca „de aur” a regimului comunist.
Fără a mai aminti de multiplele favoritisme făcute clientelei politice, de mituirile care se dădeau unora dintre cadrişti pentru a se obţine recomandările necesare, cadourile substanţiale care se aşteptau şi trebuiau date conducerilor dela ICRAL-uri, şi încă multe alte căi erau folosite pentru obţinerea unor deosebit de modeste şi în cele mai multe cazuri total nefuncţionale locuinţe.
Statul socialist practica în unele cazuri aşa zisa „vânzare/cumpărare” (în mod forţat şi pe nişte sume absolut derizorii) a locuinţelor celor care solicitau plecarea oficială din ţară, fără de care nu se puteau primii paşapoartele necesare.
Cei mai mulţi dintre cei care au acceptat asemenea tranzacţii au făcut-o în dorinţa de scăpa din lagărul socialist.
Asemnea afaceri de tip ceauşist, erau acompaniate şi de metoda de obţinere a unor sume importante din partea ţărilor care acordau vizele de intrare (Germania, Israel şi altele) celor care cereau imigrarea într-una din aceste ţări.
Milioane de dolari s-au acumulat şi pe această cale cât şi pe cea a cumpărării şi revânzării locuinţelor respective.
Fenomenul obţinerii unei locuinţe devenea şi mai simplu în cazul celor care fugeau din ţară şi a cărăr proprietate era pur şi simplu luată de stat sub forma unei aşa numite naţionalizări. Un act total ilegal, dar cui îi păsa de aplicarea legalităţii. Statul şi legea erau Ceauşescu !
Multe dintre aceste locuinţe (apartamente sau case) se acordau apoi în mod gratuit sau pe sume deosebit de mici, unora dintre servanţii regimului comunist, indiferent că erau oamenii de casă ai vreunui „ştab”, al vreunui nomenclaturist sau al vreunui securist cu grad mai mare.
În paralel cu acest inventar al fondului locativ, în intervalul 1971-1982, se construiseră circa 160.000 de apartamente/anual iar între 1980 şi 1989 circa 128.000 apartamente /anual.
90% dintre toate locuinţele destinate masei mari a populaţiei au fost construite folosindu-se un minimum de cheltuieli din fondurile publice. Acest lucru s-a reflectat în modul de construcţie şi în finisările interioare şi exterioare.
Vizitatorul actual al frumosului Bucureşti este total dezamăgit când ajunge să viziteze cartierele fostelor locuinţe noi şi unde majoritatea construcţiilor arată ca nişte puşcării murdare din beton şi nici decum aşa cum ar trebuii să arate construcţiile specifice secolului XX când s-au dat în folosinţă.
Întrucât populaţia urbană crescuse în mod simţitor prin politica de atragere a tineretului spre şcoli şi universităţi, 93% dintre apartamentele construite în mediul urban şi circa 35-40% din cele construite în zonele rurale, au fost acceptate de către viitori locuitori care în primul rând nu aveau alte obţiune pentru un apartament în oraş şi oricum erau un pas mult mai avansat faţă de ceea ce avuseseră acasă în satul de unde proveneau.
Nici până astăzi nu toate locuinţele sunt racordate la reţeaua de canalizare, iar peste 1/3 sunt încălzite prin intermediul centalelor termice şi mai sunt circa 5% din locuinţe care încă nu sunt racordate la reţeaua de energie electrică.
În mediul urban 9 din 10 locuinţe sunt aprovizionate cu apă în interiorul locuinţei, în timp ce în mediul rural doar 2 din 10 locuinţe au apă în casă.
Situaţia actuală a locuinţelor se menţine încă pe lista multiplelor inechităţi sociale.
Pentru majoritatea tineretului obţinerea unei locuinţe în vederea întemeierii unei familii este în continuare deosebit de dificilă.
Ea este în primul rând o problemă social-economică decât una personală.
Fără a face apel la credite din partea băncilor, tinerii care intenţionează să se căsătorească, ar trebui să economisească într-un mod deosebit de substanţial din salarii, timp de peste 30 de ani.
În ipoteza în care fac apel la împrumuturi dela bănci, trebuie să dovedească că au un serviciu stabil, cu o anumită salarizare care să le permită să-şi plătească înapoi suma împrumutată, ceea ce în condiţiile unei crize economice, cum este cea actuală, devine un factor deosebit de dificil şi chiar riscant atît pentru împrumutător cît şi pentru cei ce solicită împrumutul.
Diferitele aspecte legate de condiţiile de locuit şi de inechitatea acestei probleme se reflectă într-un mod mai grav în condiţiile populaţiei minoritare a rromilor.
Aspectele mizeriei în care locuieşte cea mai mare parte a acestei minorităţi se reflectă în viaţa lor cotidiană, în educaţia copiilor lor şi în condiţiile de sănătate ale întregii familii.
Din unele surse statistice ne-oficiale rezultă că în anul 2007, de exemplu, exista şi o altă pătură socială formată din persoane care nu aveau nici un fel de locuinţă şi trăiau în stradă, indiferent de condiţiile atmosferice existente. În această categorie erau şi continuă să fie incluşi între 12 şi 14 mii de persoane.
Cauzele unei asemeni situaţii sunt determinate de diverşi factori printre care: – evacuarea forţată din cauza naţionalizării locuinţelor,
– neplata chiriei şi a cheltuielilor de întreţinere,
– sărăcia,
– vânzarea iresponsabilă a locuinţei
– diverse boli psihice,
– divorţuri, ş.a.
Rezolvarea în condiţiuni optime a problemei locuinţelor şi a aplicării unor criterii echitabile în această problemă, ar trebui să fie o problemă cheie pentru Administraţia dela Bucureşti şi a celor locale din diversele regiuni ale ţării.
Realizarea unor construcţii în prezent pentru diversele categorii ale populaţiei care au nevoie de ele, trebuie să se realizeze într-un timp cât mai scurt posibil şi cu un comfort corespunzător secolului în care trăim.
Realizarea unor asemenea construcţii ar rezolva şi o altă problemă esenţială a economiei naţionale şi anume aceea de utilizare a forţei de muncă disponibilă.
Repartiţia, închirierea sau vânzarea unor asemenea apartamente ar trebui să ţină seama de posibilităţile financiare ale majorităţii populaţiei şi de posibilităţile de obţinere a unor credite pe 15 sau 30 de ani.
Asistenţa medicală
O analiză detaliată a politicii de organizare şi funcţionare a sistemului
asistenţei medicale din România, confirmă că în comparaţie cu alte ţări din UE, serviciile de asistenţă medicală sunt cu mult mai scăzute.
Cheltuielile totale destinate sănătăţii raportate la indicatorul PIB, în 2008, era de circa 5-6%, ceea ce plasa România pe ultimul loc în UE
(în acelaş an, în Franţa asemenea cheltuieli se ridicau la 11% din PIB).
Dupa unele date oficiale România are cea mai scăzută densitate a medicilor. Statisticile internaţionale arată că România e inclusă la
categoria 10-19 medici la 10.000 de locuitori, asemenea Algeriei si Libiei de exemplu. In Europa doar Bosnia, Herţegovina şi Albania au un număr aşa de mic de medici raportat la numărul de locuitori, majoritatea având 30+ medici la 10.000 de locuitori.
O asemenea situaţie are efecte negative în decalajul care se crează între diferitele regiuni ale ţării precum şi între mediul urban şi cel rural.
În zonele urbane sunt amplasate peste 88% dintre toate spitalele, circa 92% dintre cabinetele de medicină generală, peste 92% dintre centrele de diagnostic şi tratamente, peste 98% dintre cabinetele de specialitate şi circa 80% din toate farmaciile existente.
Unităţile sanitare din zonele urbane concentrează circa 90% din totalul medicilor şi peste 87% dintre stomatologi (INS 2007b : IV-VII).
După opinia unor specialişti în domeniul medical care au participat la întocmiea Raportului Comisiei Prezidenţiale pentru analiza riscurilor sociale, singura soluţie posibilă pentru asigurarea unui mod echitabil de acces la unităţile sanitare pentru populaţia din mediul urban şi rural, ar fi creerea unui program naţional de reorganizare a sistemului de asigurări medicale care ar putea eventual limita fragmentarea excesivă existentă în prezent.
Opiniile acestor specialişti au fost acelea după care”… aşa cum se impune necesitatea creerii unei legi a salarizării bugetare şi a unui sistem unitar de pensii, ar trebui să existe o singură casă de asigurări de sănătate care să asigure condiţii egale de acces la serviciile medicale, sau creerea unor asigurări de sănătate prin mai multe instituţii specializate care să fie competitive prin sumele ce trebuiesc plătite de beneficiari şi prin serviciile ce le acoperă, dând posibilitatea de alegere liberă de către diverşii beneficiari”.
Un alt aspect social care ar trebui să stea în atenţia organelor de specialitate medicală şi a celor de poliţie, şi care ar reclama o manifestare mult mai intensă este cea a unei politicii de combatere a consumului ilegal de droguri.
După aprecirea unor specialişti în acest domeniu, Romînia se află în prezent sub nivelul mediu al consumului de droguri din Europa, dar din păcate numărul consumatorilor este în creştere.
În anul 2007, numărul consumatorilor de droguri ilegale a crescut cu 70% faţă de începutul acestui nou mileniu, ceea ce este un procent deosebit de îngrijorător.
Din cei aproximativ 28.000 de consumatori de droguri ilegale, cunoscuţi de către organele de poliţie şi de cele medicale, marea majoritate, adică peste 17.000, locuiesc în Bucureşti sau în alte localităţi urbane.
Organele de anchetă au stabilit care sunt sursele banilor necesari pentru obţinerea drogurilor ilegale. În general drogurile ilegale ajung la sume deosebit de mari cuprinse între 800 şi 3000 de EURO/lunar şi ele se obţin prin:
– furturi din magazine,
– practicarea sexului comercial de către femei şi bărbaţi,
– cerşitul,
– obţinerea unor profituri din vânzarea de droguri
– vânzarea propriilor bunuri sau a unora furate din familie sau dela diverse persoane,
– închirierea locuinţei pentru practicarea sexului comercial
– vânzarea propriei locuinţe, ş.a.
Marea majoritate a consumatorilor de droguri ilegale, sunt persoane fără nici o educaţie, care trăiesc la limitele cele mai de jos ale sărăciei şi promiscuităţii.
Sistemul de învăţământ
Multe dintre documentele şi informaţiile publicate în ultima vreme cu privire la politica din domeniul învăţământului sunt destul de contradictorii.
Unele dintre aceste docuemnete confirmă realizări deosebite ale unor elevi români la olimpiadele de matematică şi alte ştiinţe care au avut loc pe plan naţional şi internaţional. Asemenea informaţii ne fac să ne simţim mândrii şi să-i felicităm pe căştigătorii acestor olimpiate.
Alte documente analizând într-un mod mai detaliat situaţia din învăţământul mediu şi cel superior, confirmă multiplele aspecte sociale nefavorabile cu care încă se confruntă România în prezent, şi care se referă în special la scăderea performanţelor elevilor şi a disciplinei şcolare precum şi manifestarea unui fenomen de scădere a gradului de pregătire profesională a profesorilor.
În ultimii 20 de ani s-au manifestat tot felul de probleme legate de modul de organizare şi desfăşurare a învăţământului începând cu cel preşcolar şi terminând cu cel universitar.
În cele mai multe cazuri analizate de specialiştii în domeniul pedagogiei şi al sistemului de învăţământ s-au evidenţiat dificultăţile la accesul şi participarea elevilor şi a studenţilor în general şi a celor cu anumite dezabilităţi la diverse cursuri şi la diverse instituţii de învăţământ.
În general acestea se referă la:
– lipsa unor amenajări speciale la şcoli şi universităţi, a unor rampe speciale pentru cei care sunt obligaţi să folosescă anumite scaune mobile şi a unor grupuri sanitare special amenajate pentru cei handicapaţi,
– lipsa unor mijloace de transport, în special pentru copiii care
locuiesc în anumite zone mai izolate, şi departe de şcoli
– scăderea calităţii învăţământului şi manifestarea unor elemente de corupţie la diverse teste naţionale, bacalaureat sau diverse examene.
Asemenea probleme se regăsesc şi în decalajele calitative ale educaţiei şi din punctul de vedere al numărului de elevi participanţi la cursuri din mediul rural şi cel urban.
Sistemul de învăţământ universitar nu a reuşit în totalitatea lui să se ridice la prestigiul pe care şi-l asigură cele mai bune universităţi din lume.
Universităţile romîneşti s-au dovedit pe parcursul a zeci de ani, înainte de îndoctrinarea lor cu principiile comunismului „ştiinţific”, ca fiind deosebit de bune şi competitive pe plan internaţional.
În prezent, după opinia multor experţi, ele nu reuşesc să fie nici măcar printre primele 500 de astfele de instituţii.
După evenimentul din 1989, s-au creat o mulţime de universităţi particulare, care nu toate au reuşit să menţină sau să ridice ştacheta calităţii învăţământului la nivelul solicitat.
Pentru aş asigura fondurile necesare supravieţuirii multe universităţi particulare au preferat să reducă criteriile de admitere şi de trecere a examnelor ceea ce aruncă o lumină nefavorabilă şi asupra altor universităţi cu o tradiţie deosebită în calitatea pregătirii studenţilor.
Îmbunătăţirea sistemului de învăţământ trebuie să pornească dela stabilirea unor criterii de apreciere a cadrelor didactice după experienţa pe care o au şi asigurarea unor remuneraraţii corespunzătoare.
Pe această cale se va ridica din nou prestigiul profesiunii de profesor indiferent că este vorba de profesorul din şcoala medie sau din universitate, ridicându-se însăşi calitatea predării şi a cerinţelor faţă de elevi şi studenţi.
Învăţământul din România încă se confruntă cu menţinerea unor curriculumuri care încarcă memoria elevilor cu tot felul de date şi fapte depăşite, adevărate deşeuri care împiedică dezvoltarea unei gândirii creatoare specifică secolului în care trăim.
În foarte multe şcoli nu sunt folosite la nivelul cerinţelor computerele care sunt adevărate instrumente de lucru şi oferă deschiderea unor largi orizonturi asupra a tot ceea ce este mai nou în ştiinţă, tehnică şi cultură,
pe plan mondial.
Reanalizarea normelor de predare şi implicarea cadrelor didactice în diverse activităţi educaţionale secundare (programe de tipul orelor după terminarea cursurilor, programe educaţionale speciale pe diverse materii şi metoda dezbaterilor unor subiecte de cultură generală, sau pe anumite subiecte ştiinţifice îi va forma pe elevi şi pe studenţi, pentru dilogurile pe care le vor avea în viaţa lor profesională).
Pregătirea elevilor şi a studenţilor prin metoda creerii unor lucrări de sinteză, le oferă posibilitatea îmbunătăţirii modului lor de exprimare, le dă o încredere în propriile posibilităţi de sintetizare a unor subiecte şi la va deschide noi perspective în abordarea unor subiecte preferate şi a drumului pe care îl vor urma în viitor.
Participarea la asemenea competiţii nu trebuie să fie apanajul numai al unei elite ci trebuie să fie atraşi cât mai mulţi tineri.
Continuarea pregătirii unui număr cât mai mare de elevi pentru participarea la competiţiile olimpiatelor naţionale şi internaţionale va trebui să devină o practică din ce în ce mai extinsă şi se va reflecta la un anumit moment dat în ridicarea calităţii învăţământului şi a prestigiului sistemului de învăţământ românesc.
Dintre aceşti elevi participanţi la olimpiatele de matematică, sau alte ştiinţe sau din domeniul tehnicii, la un anumit moment dat se vor alege unii tineri care vor avea şansa de a primii burse universitare în diverse ţări.
Occidentul a fost întotdeauna gata să ofere un ajutor real substanţial pentru tinerii care se evidenţiau prin calităţi intelectuale sau practice.
Pe parcursul anilor o mulţime de instituţii filantropice sau universităţi au acordat multiple burse de studii.
Mai recent a fost creată în Statele Unite o fundaţie, numită Blue Heron Foundation, care prin diverse acţiuni pe care le-au întreprins au colectat peste 600.000 de dolari şi din care se acordă un suport financiar unui număr de peste 70 de tineri viitori studenţi din România.
Multiplele dificultăţi financiare cu care se confruntă în prezent economia romînească şi cu efect direct asupra sistemului de învăţământ îşi pot găsi unele rezolvări în condiţiuni favorabile prin folosirea diferitelor soluţii care în final vor contribui la ridicarea prestigiului întregul sistem al învăţamântului pe culmile aspirate.
Este de datoria Ministerului Educaţiei de a atrage şi stimula cadrele didactice în politica de dezvoltare a unor condiţii superioare de educaţie.
Fenomenul migraţiei şi atracţia muncii în occident
Odată cu perioada de tranziţie la economia de piaţă şi asigurarea unei libertăţi de mişcare peste graniţă a forţei de muncă din Romînia, s-a manifestat ca un adevârat val fenomenul migraţiei.
Unii dintre cei atraşi de „şansele” pe care le oferea lumea occidentală,
s-au asimilat destul de repede la condiţiile pe care le impuneau ţările care i-au acceptat.
Alţii, ne având o calificare specifică corespunzătoare şi ne cunoscând limba ţării respective au crezut că vor putea trăi din tot felul de expediente. După un anumit timp, unii au trebuit să accepte anumite condiţii de muncă care nu au fost nici cele mai uşoare şi nici cele mai bine remunerate.
Această categorie de imigranţi au îngroşat rândurile sărăcimii acestor ţări sau pentru a putea supravieţui s-au pretat la tot felul de acţiuni antisociale (prostituţie, pedofilie, crime, vănzarea de droguri, furturi, ş.a.m.d.).
Mass-media occidentală prezenta aproape zilnic cazuri ale unor persoane, menţionând că sunt imigranţi din România şi care fuseseră arestate şi trimise spre judecată sau expatriate, pentru actele antisociale pe care le comiseseră.
Manifestarea actualei crize economice globale i-a determinat pe mulţi dintre aceşti emigranţi temporari să se reîntoarcă acasă.
La sfârşitul anului 2008 şi începutul anului 2009, după datele statistice oficiale ale Ministerului Muncii şi ale Ministerului Afacerilor Externe, se mai aflau în străinătate circa 2.5 milioane de români care nu aveau o viză limită de întoarcere în ţară. Circa 40% dintre aceştia erau în Italia şi circa 30% erau în Spania.
Paralel cu acest fenomen al migraţiei forţei de muncă spre ţări occidentale, România a cunoscut şi un fenomen invers al unei imigraţii legale de circa 60 de mii de persoane din Germania, Franţa, Ungaria, Bulgaria, Grecia, Turcia şi Israel care au cerut permise pentru a deschide diferite firme particulare sau au cerut permise de muncă.
Numai în ultimii 5 ani, numărul celor care au cerut permise de muncă în România, a crescut de peste 10 ori (dela 1364 câte au fost în 2004, la peste 14,300 în 2008).
Efectele economice determinate de valul migraţiei forţei de muncă, spre ţările UE, se referă la următoarle aspecte:
– reducerea forţei de muncă activă pe plan naţional în paralel cu fenomenul îmbătrânirii populaţiei în general şi al unui însemnat procent al forţei active de muncă,
– scăderea procentului forţei de muncă calificată, care afectează anumite sectoare importante ale economiei cum ar fi:
– industria construcţiilor,
– industria tetilă,
– domeniul asistenţei medicale, ş.a.
Problema deficitului forţei de muncă cu un grad ridicat de calificare, în special din domeniile cheie ale economiei naţionale, este destul de incertă în rezolvare prin revenirea în ţară a celor plecaţi temporar sau chiar definitiv pentru a lucra în ţări străine.
Condiţiile de muncă, oportunităţile şi remuneraţia ce li se oferise în diverse ţări ocidentale cu ani de zile în urmă s-a redus simţitor sau chiar a dispărut. Chiar dacă toate avantajele muncii în străinătate nu pot fi în competiţie cu ceea ce se poate oferi în România, pentru unii este mai uşor să fie şomeri în propria ţară decât în străinătate.
Aceasta este una dim marile dileme cu care se confruntă în prezent cei peste 900.000 de lucrătorii calificaţi din construcţii ce au lucrat în Italia şi foarte mulţi doctori de diferite specialităţi (stomatologi, ginecologi ş.a.), care lucrau în Germania.
În acelaş timp trebuie reţinut şi faptul că ajutorul de şomaj în diferite ţării este un suport financiar apreciabil în comparaţie cu salariul din ţară dar destul de mic pentru a putea supravieţui în Italia sau Germania unde costul vieţii este ridicat.
Informaţiile oferite şomerilor din diverse ţări sunt următoarele:
In Franţa, indemnizaţia de şomaj se acordă în funcţie de câştigurile lunare. Astfel, în cazul în care salariul brut la ultimul loc de lucru a fost mai mic de 1.020 euro, atunci şomerul va primi 75% din câştigul brut. Dacă a avut un salariu brut cuprins între 1.020 euro şi 1.117euro, va primi din partea statului 25,51 euro pe zi, adică 765 euro/lună. Daca a câştigat până la 1.846 euro, atunci va primi 40,4% din câştigurile brute la care se adauga 10,46 euro pe zi. Ultima schemă de ajutor îi vizează pe cei care au avut venituri brute cuprinse între 1.846 si 10.728 de euro. Aceştia primesc 57,4% din câşigul brut pe care l-au primit pe zi. In plus, cel care este şomer trebuie sa demonstreze că se află în căutarea unui loc de muncă. Acesta este chemat în fiecare lună la agenţia naţionala de specialitate. Pentru a primi ajutorul de şomaj trebuie să fi lucrat minimum şase luni în ultimele 22 de luni.
Autoritatile de la Madrid calculeaza indemnizaţia de şomaj în funcţie de salariul mediu din ultimele şase luni ale persoanei care cere acest ajutor. Acesta va fi de 70% din salariul mediu în primele şase luni de şomaj, urmând să fie redus la 60% după această perioadă. Indemnizaţia de şomaj nu poate să fie mai puţin de 75% din salariul minim, stabilit la 640 de euro. Astfel, ajutorul de şomaj va fi de cel putin 480 de euro.
Italia, prima ţară de destinaţie a emigrantilor români, acordă o indemnizaţie de şomaj în primele şase luni de 50% din salariul mediu al persoanei care o solicita, şi de 40% din a şaptea lună. Ajutorul maxim este în jurul sumei de 900 de euro şi de aproximativ 1.000 de euro pentru cei care au avut un salariu brut mai mare de aproximativ 1.800 de euro.
După ani de zile de muncă în condiţiuni civilizate oferite de firmele care îi angajaseră pe muncitorii din construcţii sau pe doctorii din Germania şi care le permitea să trimtă acasă sume importante de bani, celor plecaţi să lucreze în străinătate, nu le este uşor să revină să lucreze în condiţiile precare pe care le pot oferi întreprinderile sau spitalele din ţară şi cu salariile ce le pot primii; cu toate acestea problema folosirii forţei de muncă calificată nu trebuie neglijată şi nici cei ce se întorc nu trebuie să fie desconsideraţi sau marginalizaţi.
O asemenea problemă şi-ar putea găsi unele soluţii prin:
– creerea unor condiţii de muncă corespunzătoare calificării
specialiştilor,
– în măsura posibilităţilor trebuie să se acorde
remuneraţii care să fie mai atractive, decât ajutoarele
de şomaj. Acest lucru ar determina rămânerea în ţară
pentru desfăşurarea în continuare a profesiunii,
– asigurarea unor servicii sociale competitive cu cele pe care
le-au avut în diverse ţări străine din cadrul UE,
În acelaş timp există şi următoarea situaţie confirmată de mass-media din România.:
Datorită lipsei actuale a locurilor de muncă si a salariilor foarte mici oferite de către diverse întreprinderi şi instituţii din ţară, multi români
s-au decis recent să plece la muncă în alte state europene. Nivelul ridicat al şomajului anunţat în majoritatea ţărilor din UE nu i-a speriat. Românii plecaţi în ţările UE preferă ajutorul de şomaj acordat în diverse ţări din UE, în locul salariului din ţară.
Numai în primele luni ale anului 2010, au preferat să lucreze în străinătate aproximativ 21.000 de români. Cifra este de 20 de ori mai mare decât cea înregistrată în primul trimestru al anului 2009.
Pentru românii plecaţi să lucreze peste graniţă, această perioadă este o experienţă deosebită din mai multe puncte de vedere. Pe de o parte, aceste persoane i-au contactul cu o lume despre care până acuma nu au avut decât o foarte redusă informaţie. În perioada în care lucrează îşi însuşesc limba ţării respective şi capătă o experienţă a muncii de tip occidental, care le poate fi de folos când se se vor reîntoarce în ţară.
*
Multitudinea diverselor probleme sociale cu care încă se confruntă România, depăşeşte cu mult cele prezentate în mod succint în acest articol.
Ceea ce a intenţionat autorul, folosind informaţii oficiale din ţară, este de a deschide o poartă largă pentru toţi specialiştii din diverse domenii de activitate, care îşi pot aduce contribuţia prin evidenţierea şi a altor aspecte sociale ce nu şi-au găsit încă rezolvarea precum şi oferirea unor soluţii pe care actuala Administraţie dela Bucureşti şi cele care vor urma, ar trebui să le ia în consideraţie cautînd rezolvarea lor în favoarea întregului popor.
Cu cât o semenea preocupare şi o asemenea concepţie pozitivă se va aplica cît mai urgent, cu atât multe dintre actualele probleme sociale de care suferă întreaga naţiune s-ar putea să-şi găsească unele rezolvări pozitive şi pe această cale şansele creşterii prestigiului României, pe plan mondial vor fi mai mari.
