“Lumea-i cum este şi ca lumea suntem noi” spunea genialul Eminescu în versurile sale. Vrând nevrând trăim cu toţii în lume ziua, în activităţile cotidiene, iar noaptea fiecare în propria lui lume de vis sau de coşmar. Întotdeauna fiecare lume e o reflectare a celeilalte, visăm ceea ce trăim şi traim ceea ce visăm; numai că uneori se întâmplă să avem parte de situaţii la care nici nu ne gândim, atât în bine cât şi în rău. O astfel de situaţie se întamplă de curând în România, şi anume prezenţa trupelor americane la Constanţa. Conflictul militar americano-anglo-irakian a implicat indirect şi România, ţara noastră participând la conflict doar ca bază de plecare pentru soldaţii americani. Faptul în sine n-ar fi totuşi ieşit din comun, dar există un aspect care-l face deosebit pentru noi românii. Când te gândeşti că o generaţie întreagă terorizată de război şi de spectrul comunismului a aşteptat în urmă cu 50 de ani venirea americanilor, faptul că ei sunt azi aici aproape că nici nu-ţi vine să crezi. Scadenţele în istorie pot fi uneori foarte lungi, dar ele vin întotdeauna chiar şi atunci când nu te mai aştepţi. Ca partener cu drepturi depline a alianţei nord-atlantice, România e pusă în prezent în faţa unei opţiuni politico-militare fără precedent în ultimele 3 decenii – aceea de a-şi asuma răspunderea şi efortul aferent pentru cauza generală a păcii şi securităţii în lume. Acest aspect ar trebui să trezească la realitate pe toata lumea şi mai ales clasa politica românească deoarece unii politicieni încă mai dorm sau cred că traiesc un timp istoric care a trecut de mult. Ca o dulce-amară ironie a sorţii, într-o zi ascultam la radio evoluţia evenimentelor din Golf, iar între două comunicate de presă s-a difuzat o melodie de-a lui Alexandru Andrieş care la refren avea un vers magistral: “E război Ioane”…
Tudor Vlad
