Însuşi termenul de “mare putere” nu mai este folosit azi, asociindu-se deseori cu o perspectivă negativă asupra relaţiilor internaţionale dintre statele mici şi cele mari.
Dar, cu nume sau nu, jocurile care se făceau acum 100 de ani se fac şi astăzi. Interesele marilor puteri, numite astfel sau nu, sunt la fel de mari, iar ţări precum România sunt nevoite să facă la fel de mult balet diplomatic ca acum 100 sau 50 de ani pentru a-şi găsi propriul drum.
Cel mai bun exemplu este discuţia din ultimii ani (ultimul deceniu?) despre Nabucco şi SouthStream. Nabucco este o conductă care ar trebui să aducă gaze din Iran/Kazahstan prin Turcia, Bulgaria şi România în Vest, iar SouthStream este o conductă care ar trebui să aducă gaze din Rusia prin Marea Neagră, apoi Bulgaria sau România şi tot pentru vestul Europei.
Strategia Uniunii Europene, cel puţin declarativ, ar fi ca Nabucco să reducă dependenţa de gazul rusesc. Ruşii spun, tot la nivel declarativ, că problema dependenţei trebuie pusă faţă de traseu (acum exclusiv prin Ucraina), nu faţă de sursa de gaz, şi că UE trebuie să sprijine şi South Stream. România, Ungaria sau Bulgaria sunt prinse, ca întotdeauna, la mijloc. Şi noi, şi vecinii de la sud şi de la vest suntem în Uniunea Europeană, care teoretic susţine Nabucco. Dar situaţia nu e în alb şi negru. Enel (Italia) şi mai recent Gas de France, ambele cu deţineri în România, au anunţat că se implică în SouthStream.
Şi atunci, noi ce să facem? Singura certitudine este că ce se joacă acum pe tabla de şah a reţelelor de energie din estul Europei va aşeza viitorul economiilor din aceasta zonă pentru deceniile următoare. Iar ruşii, ştie toată lumea, sunt foarte buni la şah.
Este fascinant cum dincolo de regimurile politice, dincolo de oamenii sau partidele aflate la putere, ţările mari au reuşit totdeauna să păstreze un fir roşu al interesului naţional strategic, astfel încât din hotărârile generaţiei actuale să câştige generaţia de peste 20 sau 40 de ani.
Noutatea este că, surprinzător, România a devenit pas cu pas, fără ca faptul să fie asimilat foarte bine în opinia generală, un element cheie în strategia Gazprom de a dezvolta conducta South Stream. Este uimitor cum dintr-o dată România a devenit mai bună pentru interesele Rusiei decât Bulgaria, ţară slavă, cu legături istorice mult mai puternice cu Moscova.
România, în general, nu a avut şi nu are presă bună la Moscova şi nici nu are cum să aibă, dat fiind chestiunea istorică a Republicii Moldova. Ce au găsit ruşii dintr-o dată la România de a ajuns atât de curtată: vizite peste vizite ale ministrului energiei Adrian Videanu la Moscova, vizite ale Gazprom în România?
Problema este că nu este limpede ce carte joacă România în această afacere. Ne putem permite un joc “la două capete”? De obicei, cei “mici” nu-şi permit ce-şi permit cei “mari” şi poate nu va dura mult până vom auzi reacţii negative de la partenerii din Vest.
Avem de câştigat cu adevărat din intrarea în(tr-un eventual – pentru că nu poţi şti niciodată că ruşii nu blufează şi nu vor pur şi simplu decât blocarea Nabucco) SouthStream.
Ce câştigă România din asocierea cu Gazprom în dezvoltarea în comun a unor depozite de gaze naturale care ar urma să asigure o independenţă în caz de criză la furnizori/distribuitori? Nu cumva chiar este o greşeală implicarea furnizorului în construcţia acestor depozite? Dacă fac brânză şi vreau să reduc dependenţa de fluxul unicului meu furnizor de lapte, facem cisternă de rezervă împreună, adică îi dau acces şi la robinetul care teoretic îmi asigură independenţa?
Nu se prea se vede logica părţii române în a colabora cu Gazprom în dezvoltarea acestor depozite. Poate pe undeva există însă. Cum poţi determina şi unde sunt laboratoarele care să stabilească cea mai bună opţiune pentru România? Poate există pe undeva ceva studii, dar până acum nu s-a văzut o dezbatere strategică serioasă asupra propunerilor Gazprom din ultimul an. Când nu sunt pur şi simplu tăceri, apar numai locuri comune: că a fost negociată reluarea importurilor directe de la Gazprom din nu ştiu ce an, fără intermediari.
Păi 1. intermediarii sunt deţinuţi chiar de Gazprom (împreună cu alţi băieţi “mari”, nemţii de la BASF) şi 2. contractele sunt încheiate de către Distrigazurile, care sunt acum la francezi şi la nemţi (Gas de France şi E.On). Aşa că oricum contractele se încheie peste capul României. Deci treaba este şi mai complicată. Dar aşa a fost mereu. Şi în urmă cu 100 de ani, şi acum. Ideea este – găsim şi noi un fir roşu strategic, adică cea mai bună opţiune pentru următoarele decenii?
