O prietenă îmi scria deunăzi că s-a săturat să fie înconjurată de oameni care se repetă obsesiv în a afirma că acasă nu se poate face nimic sau nu se poate schimbă nimic. Pornea, dupa spusele ei într-o demonstraţie care să arate că se poate face ceva, chiar şi acolo de unde am plecat mulţi cu gânduri contrare. Am auzit şi eu acelaşi refren de atâtea ori încât deja cred că nu mai e relevant dacă o să reuşească sau nu, ci mai degrabă dacă o să-şi găsească felul ei de a arată ce are de arătat. Poate o s-o facă şi pentru alţi amici care au decis să plece din ţară exasperaţi de încercări seci, repetate la intervale regulate în orice acţiune. E un fel de repetitivitate relativă, coruptă, fără un contract stabil cu realul deoarece priveşte un termen abstract – succesul individual. E o repetitivitate prezentă şi în diverse alte cazuri. repetitivitatea abţibildurilor din paşaport te poate scuti de mizeriile de la vamă atâta timp cât paşaportul rămâne vişiniu şi România nu e pe lista UE sau Schengen. Există multe cazuri de oameni care s-au agăţat de o idee aflată în afara graniţelor, într-o altă ţară, şi s-au ţinut cu încăpăţânare încleştată de ea până au reuşit într-un fel sau altul să o ducă mai bine. La fel, mulţi n-au reuşit, poate a fost un caz de bad karma, lipsa de convingere, sau nu ştiu. Am observat repetitivitatea emoţiilor când primeşti un permis de rezidenţă nou în altă ţară. Aceleaşi goluri în stomac, aceeaşi groază a lui “şi dacă nu?”, aceleaşi formulare. Circularitatea motivaţiilor de a rămâne într-un loc, de a demonstra ceva. De a-ţi găsi locul, de a fi sau nu satisfăcut cu ceea ce trabuie să faci. Repetitivitatea incertitudinilor la un moment dat. Nervozitatea aceleaşi ţigări frământate în momentele de conştientizare a puţinelor căi de întoarcere care ţi-au mai rămas dupa luarea unei decizii de a te legitima permanent cu paşaportul. La fel, şi fluxul / refluxul satisfacţiilor primite sau obţinute. Materiale sau sprirituale, alimentând motivaţiile plecării. E un fel de limbă comună pe care o văd repetat în conversaţiile plecaţilor şi ale celor rămăşi. Ar fi uşor să spunem că fiecare face ce trebuie să facă, acolo unde crede că trebuie făcut. Rămâne dualitatea convingerii de a iniţia acţiunea dublată de spaima ei. Gentlemen, here’s to both of them! asta pentru că dacă avem noroc, n-o să uităm în mod barbar în cinstea cui bem la urmatoarea rundă de gânduri. Are şi uitarea repetitivitatea ei înnăscută.
Emil Iuga
