Gândindu-mă la tema acestei rubrici m-am trezit încercat de nişte halucinaţii foarte uşor asociabile cu teleenciclopedia. Sunt înconjurat de câtăva vreme de grupuri mari de imigranţi din fosta Iugoslavie. Croaţii stau cu croaţii, bosniecii cu bosniecii, sârbii cu sârbii. Cineva îmi spunea că cei din ţara lui n-ar sta împreună în străinătate. M-am trezit afirmând că nici ai mei n-ar sta împreună, sau cel puţin contactele lor ca grup ar fi modice, aproape de a fi întâmplătoare. Asta am văzut în repetate rânduri, asta am spus. Dar sunt şi grupuri bine închegate de români care se armonizează în activităţi comune, discuţii teribile la fel de comune, etc. Aici, în afara ţării. Aici în afară unde mă gândeam surprins ce puţini români am întâlnit. Asta până acum o lună când un puşti de 18 ani din Satu Mare se plimba cu ochelarii de soare într-un local unde, întâmplător, susţineam o prezentare despre România. Urmarea e uşor de anticipat: o conversaţie mult prea lungă despre pantofi nike, euro, mătuşi care locuiesc în străinătate, Transivania, fotbal şi iar adidaşi. Din nefericire trebuia să stau până la sfirşitul prezentării, dar simţeam nevoia să fug. Da, noi nu stăm împreună în străinătate, nu întotdeauna. Nu în multe, multe cazuri. Poate şi de asta plecăm de acasă, şi pentru şarmul ideii de anonimitate într-o nouă cultură sau societate. Însă după episodul cu ochelaristul de soare am început să-i văd din ce în ce mai des. Mulţi poartă blugi turceşti, cămăşi uzate, umblă îndoiţi de spate pe stradă, unii stau cu şepcile de soare în mână pe poduri, cerând un euro, unii sunt mustăcioşi, alţii bărboşi, unii încearcă să se integreze, dar există ceva, întotdeauna există ceva care nu ţine de nici unul din elementele menţionate mai sus, ceva care mi-i arată că sunt români, înainte să-şi caşte gura. Încă n-am reuşit să-mi explic ce anume. Poate tristeţea sau resemnarea din privire, aroganţa nereuşita din atitudine, aerul de ţăran ajuns la oraş, gluma pe care încearcă să o ia în serios, nu ştiu. Nu încerc să afirm că toţi sunt aşa. Dar devine înspăimântător că imediat după ce un exemplar dintr-ăsta trece pe stradă ţanţoş privind lumea şmechereşte de deasupra burţii impozante, imediat după ce îmi zic “ăsta e român” cu rapiditatea reflexului involuntar, aud un mobil ţârâind şi imediat reacţia exemplarului analizat: “unde eşti, pufi?”. Ladies and gentlemen, Romania is Hagi, Nadia Comaneci, yes, we have Dracula, yes, we had communism, indeeed, it is about this and about that. Da’ e şi despre ochelari de soare, mătuşa din străinătate şi pufi. A whoooole lot of it.
Emil Iuga
