După încheierea primului război mondial şi stabilirea, pe bază de acorduri şi tratate internaţionale, a noii arhitecturi a statelor din centrul şi sud-estul Europei, în Ungaria, stat ce îşi recâştiga pentru prima oară identitatea de stat naţional, independent şi nu provincie componentă şi supusă vreunui alt imperiu, au rămas, potrivit estimărilor specialiştilor români, în jur de 960.000 de persoane de etnie română. Ei ocupau oponderi variindîntre 30-40% până la 100% în unele judeţe din vecinătatea României. Datorită miopiei de care au dat dovadă unii din conducătorii politici de atunci ai României, în mod deosebit a generalului Alexandru Averescu[1], pe atunci prim ministru, au fost pur şi simplu abandonate o serie de teritorii locuite majoritar de români, care ar fi trebuit să intre în componenţa României. Mă refer aici şi la situaţia oraşului Jula (Gyula), cuprins iniţial în structura teritorială a României, dar cedat, nejustificat, Ungariei.
În perioada horthystă, imediat după instalarea acestui odios regim, s-a trecut la acţiuni îndreptate împotriva cetăţenilor de etnie română, inclusiv forţarea acestora de a părăsi locurile lor de baştină, deţinute de strămoşii lor înainte de venirea ungurilor în Câmpia Panonică. Ţinte predilecte au fost dascălii, preoţii şi extrem de puţinii intelectuali de etnie română rămaşi după 1920 în Ungaria. Prin toate formele, inclusiv prin şcoli[2], de atunci şi până în prezent, autorităţile maghiare, indiferent de culoarea politică avută: extremişti horthyşti, comunişti sau aşa zişii democraţi aflaţi la putere după 1990, au dus o politică criminală de exterminare a minorităţii româneşti din Ungaria. Aşa se face că, potrivit datelor oficiale maghiare, la ultimele recensăminte şi-au declarat apartenenţa la etnia română mai puţin de 13.000 de persoane, faţă de circa 960.000 în anul 1920. Iar procesul de maghiarizare şi deznaţionalizare continuă cu aceeaşi violenţă şi în prezent.
De ochii lumii, după 1990, în Ungaria s-au constituit aşa zise autoguvernăminte destinate minorităţilor etnice din Ungaria. Asta pentru ca, în mod oficial, să poată menţine acelaşi control de tip poliţienesc împotriva propriilor cetăţeni rămaşi nemaghiarizaţi. În repetate rânduri, însă, s-a semnalat, chiar de către presa maghiară, că autorităţile intervin grosolan şi interzic acestor minorităţi să-şi gestioneze singure problemele.
În cazul concret al minorităţii române, atât în Budapesta, cât şi la nivel naţional, pentru a împiedica elemente valoroase, dar mai puţin obediente, să acceadă la funcţii de conducere în aceste structuri, au fost aduşi din România, fie unguri, fie ţigani, cărora guvernele budapestane le-au încredinţat gestionarea problemelor specifice etniei române.
Chiar dacă, în România, minoritatea maghiară beneficiază de reprezentare parlamentară, iar după 1990, partidul etnic, continuator de nădejde al MADOSZ-ului, a participat, aproape neîntrerupt la guvernarea (şi, implicit la devastarea economiei naţionale şi aducerea ţării aproape de faliment), autorităţile budapestane, deşi se declară democratice, refuză cu obstinaţie să permită reprezentarea etniei române, dar şi a celorlalte minorităţi, în Parlament. Preferă astfel de simulacruri de democraţie, cu oameni care nu simt româneşte şi nu reprezintă decât interesele poliţiei politice din Ungaria de destabilizare a comunităţilor româneşti şi de obligare a cetăţenilor de etnie română să urmeze orbeşte politica deznaţionalizantă promovată.
Recent, respectiv pe 8 februarie a.c. situaţia s-a repetat. Cu intervenţia directă şi interesată a serviciilor secrete ungureşti, s-a blocat alegerea unui prestigios om de cultură de origine română, respectiv jurnalista Eva Iova în funcţia de preşedinte al Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria, fiind împins în faţă un anonim, maghiarizat Trajan Kreszta, reales cu voturile unor cetăţeni de altă etnie[3].
Dacă mai are minimă decenţă, ministrul român de Externe şi Preşedintele României trebuie să sesizeze organismele europene şi internaţionale despre această situaţie incredibilă şi să ceară ambasadorului ungar să transmită protestul autorităţilor române la adresa acestui joc murdar îndreptat împotriva etnicilor români din Ungaria. Nu de alta, dar Traian Băsescu s-a declarat, de atâtea ori, că este preşedintele tuturor românilor. Dacă ar fi să dăm crezare unor astfel de declaraţii, ar trebui să înţelegem că el este şi preşedintele etnicilor români din statele vecine, cel puţin în sensul de a nu permite guvernelor şi autorităţilor din acele ţări să promoveze politici şi acţiuni de deznaţionalizare şi epurare etnică la care sunt supuşi sistematic. În plus, autorităţile române trebuie să atragă atenţia asupra acestei atitudini, ca şi asupra felului în care autorităţile maghiare susţin, cu fonduri uriaşe, acţiuni de destabilzare şi de învrăjbire etnică la care se dedau etnici maghiari fanatici, adesea cu concursul direct al ambasadei şi consulatelor maghiare de pe teritoriul României. Toate acestea fiind dovada incontestabilă că, în pofida declaraţiilor contrare, la guvernanţii de la Budapesta, ideea revizionist revaşardă de refacere a Ungarie Mari persistă, chiar dacă aceasta înseamnă, în realitate, nerecunoaşterea principiilor ce stau la baza Uniunii Europene, prin negarea tratatelor şi acordurilor internaţionale ce au stabilit arhitectura şi structura teritoriale a statelor europene membre.
Unei asemenea ţări nu numai că este o gravă greşeală să i se repartizeze preşedinţia semestrială, dar chiar menţinerea ei în structurile Uniunii Europene e o ameninţare directă la adresa siguranţei şi existenţei acestui organism, o negare a principiilor ce-i stau la bază datorită promovării revanşismului şi revizionismului teritorial împotriva vecinilor, inclusiv a României. Ca să nu mai amintim şi acţiunile şi actele legislative de tip fascist promovate împotriva unora dintre cetăţenii acestei ţări.
Se aude, domnule José Emanuel Cardoso?
[1] Se pare că generalul Alexandru Averescu, originar din oraşul Bălţi, era complet străin de realităţile etnice din această zonă. El a judecat că trebuie să asigure o frontieră situată la circa 10-15 km departe de principalele oraşe româneşti de pe zona de vest: respectiv Timişoara, Arad, Oradea, Satu Mare, ca un fel de tampon, pentru situaţii de agresiune maghiară viitoare împotriva vestului României. Datorită acestei logici, strict militare, s-au pierdut importante teritorii ce ar fi trebuit să revină ţării noastre, până dincolo de oraşul Jula. Însuşi fostul prim ministru al Ungariei, Tisza István, unul din cei mai crunţi duşmani ai poporului român, printr-o ură manifestată de-a lungul întregii sale activităţi politice şi guvernamentale prin numeroase şi aberante măsuri luate pentru maghiarizarea şi deznaţionalizarea românilor de pe cuprinsul monarhiei dualiste austro-ungare, mult înainte de a se petrece evenimentele, respectiv dezmembrarea odioasei monarhii, considera că graniţa de vest a României ar fi trebuit să cuprindă întregul teritoriu, inclusiv moşia sa din localitatea Gészt.
[2] În prezent, de ochii lumii, pe teritoriul Ungariei există aşa zise şcoli româneşti. Inclusiv pretinsul liceu românesc Nicolae Bălcescu din Jula. Am mai relatat şi am demonstrat, în emisiuni de radio şi televiziune, că în acele şcoli până şi limba română se predă în ungureşte, elevii nu au voie, nici măcar în pauze, să vorbească între ei în româneşte. În cancelaria liceului amintit, toate cadrele didactice, deşi se declară români, vorbesc exclusiv în ungureşte, terorizate de poliţia politică oficială sub a căror permanentă supraveghere se află şi care dispune de numeroşi informatori în toate instituţiile, mai ales şcoli şi biserici, unde există persoane de etnie română.
La Jula s-a înfiinţat, la sfârşitul secolului XX, în urma vizitei efectuate în Ungaria de P.F. Teoctist, fostul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, de ochii lumii, o episcopie ortodoxă română. Primul episcop român mi-a declarat, la o întâlnire avută, cu dânsul şi alţi intelectuali români din Ungaria, Parlamentul României, că dânsul, ca ierarh, avea sentimentul unui veritabil domiciliu obligatoriu, sub cea mai cruntă supraveghere poliţienească. Cu foarte mare greutate putea părăsi sediul episcopal spre a efectua vizitaţii canonice în cele circa 20 de parohii din subordine. În permanenţă era urmărit pe faţă şi împiedicat să-şi îndeplinească atribuţiile ce-i reveneau ca ierarh. Deşi nu deţinem date, bănuim că de acelaşi odios tratament se bucură şi actualul deţinător al cinului de episcop de Jula.
Încă un aspect de avut în vedere: atât organele vamale maghiare, cât şi poliţia urmăresc cu foarte mare atenţie aducerea de carte sau publicaţii de orice fel în limba română, inclusiv a celor bisericeşti. Inclusiv în cele câteva minute pe lună rezervate, la radio şi TV, etnicilor români din Ungaria, materialele difuzate, cenzurate drastic de serviciile secrete şi structurile politice, nu permit referiri la istoria şi cultura românească.
Activitatea de cercetare ştiinţifică este obligatoriu îndreptată spre ascunderea adevărului istoric, inclusiv cu privire la vechimea prezenţei elementului românesc în acele teritorii. Puţinii cercetători români trăitori în Ungaria sunt obligaţi să scrie tot felul de stupidităţi, altfel nu obţin stipendii pentru publicarea cărţilor lor şi riscă enorm, inclusiv propria libertate. Şi toate acestea se întâmplă în secolul al XXI-lea, într-o ţară membră a Uniunii Europene, sub privirile indiferente ale autorităţilor europene care nu iau nici o măsură împotriva unui stat care neagă, în mod făţiş şi concret, graniţele de stat stabilite prin acorduri şi tratate internaţionale şi promovează, oficial şi agresiv, o politică revizionist revanşardă împotriva vecinilor ei, inclusiv în România! Halal democraţie patronează Consiliul Europei în această parte de lume, tolerând atitudini şi politici oficiale de sorginte extremistă şi fascistă!
[3] Vezi articolul Român contra român în Ungaria, semnat de Eva Galambos şi Magda Crişan, în ziarul Adevărul, nr. 6394, 11 februarie 2011, p. 17.
