CACTUS DE IARNĂ (I)
Tu, cuget, arc voltaic, cu circuit închis,
Pecetluitul daimon se vindecă prin Arte,
Pe curcubeu iernatic sfânt doliu interzis
Doar Geniul mai răsună, aproapele-departe…
În trupul unui cactus zvâcneşte prunc din soare,
Rodind spinosul Uter aşteaptă răbdător
Să-nvie sacrul Tropic…Empatica lucrare
În Hermeneia cărnii, Orgasm înnoitor.
LA TEL AMARNA
Nici viespea, nici roirea de rudimente-amare,
din diafan; suspinul de clorofile care
e- al mieilor spre sânge jertfindu-se nu doare
cât Înţelesul unui orgasm, ca-mpreunare!
Lumina-i prunc al Nopţii, doar Noaptea naşte Floare
Sclipeşte-n vârf de ac, pulsând, divinul Soare!
CACTUS DE IARNĂ (II)
Duiosul, tandrul cactus în iarna casei noastre
Mut, răbdător, cum toate ce mi te-au dus departe
Să-mi fie dor, -cumplitul! -de Sinele- mi tăiat,
Ca dor de mine însumi, prin plâns de miel tăiat.
De unde-nvie gândul de parcă nu-i al meu?
Cine-a ascuns în oameni visatul Dumnezeu?
În- de- cuvinte- trupul cel fragil, sau stigmatul?
Altoiul răzvrătirii, Cunoaşterea, păcatul?
POEMUL – CACTUS DE IARNĂ
Tu, carne verde-n murmur de zei războinici! Zvon
sub ceruri ce continuu se reciproc devoră!
Poemul meu e Unul, intraductibil ! Floră
pe care grădinarul cel orb ( din Auroră!)
‘l-ascunse, Pulsatoriu! un precesiv Eon?
În chiar acest Viu Cântec, murind, El te adoră?
Vei reînflori văratec de tropice albastre
Ca-n agonia dulce Orgasm râzând de-o moarte
Sens sacru-al Nebuniei, treimea Vieţii Noastre
Logos străpuns: cum Unul, viu, Cel Visat,
din Carte? !
Jar al Dorinţei, ţipăt al Fiinţei, fiară
Trezind zeiesc Păunul Splendoarei
Fecioara- Primăvară!
ÎNTRE RUT ŞI SĂRUT
Gust, prin sărut, absurdul ce-n regnuri – ca Teandră,
ni l-au ascuns din frică-n milenii sacerdoţii,
Fruct interzis nu Sieşi, ci-n înspinarea tandră,
Parabola ca prag zvâcnind în cheia Porţii?
Ard viu! Oximoronul primar al Muşcăturii
ce-a sublimat Sărutul întredeschis
să-i număr -ca seminţe, -cu limba,
captivă-n Cerul Gurii…
Ca-n clopot mut Pendul izbit, proscris,
a răzbuna – prin Arte – cunoaşterea Naturii:
ca Suferinţă-n iarna din Fostul Paradis?
Tu, plâns ce cântă! Sensul a tot ce nu s-a scris.
Tropic divin! De lumeni ce lacomi fiind de sine
Ca iezii zburdă-n Noaptea genezelor Divine?
Îţi voi aşterne patul, să nu triumfe moartea:
Logos străpuns, poema Feminităţii: cartea?
***
EFECTUL FLUTURE IN HERMENEIA
Zici: „mi se întâmplă”
Dar nimic nu este
Întâmplător.
Aparent
Aparent de la sine au loc vindecări.
Profunzimea de somn ne desparte
Cu empatia din depărtări
Dintre soare şi imanenţa de moarte.
Absolutul paradox
Unicitatea morţii,
a nefiinţei:
Pentru fiecare altfel
ca o perpetuă din sine
renaştere.
Sieşi divina cunoaştere ?
Paraclet
Dimineaţa iernii
când soarele orb
îţi ciuguleşte din gene
polenul necăzutelor
lacrimi…
*
Atâtea cimitire
reintrate în piatră
pentru o continuă
moarte
între zare şi vatră.
Psihoterapie
Ceea ce ţi se întâmplă ţie
este acelaşi, continuu altceva,
între veghe şi vis Gândul ştie,-
stochează întru a ( prin vis)
vindeca…
ARS NOETICA
Copilul care ai fost fericit
– neştiutor că va muri-
zburdă cu iezii metaforei- chacre
prin Elizeele ce iarăşi vor fi
paradis al cunoaşterii sacre.
*
Vai, dorul ce de-o moarte,
de-a ne vedea urmaşii…
De a mai fi copiii care am fost odată
Vinovăţii nedrepte, prin atribut ce laşii
Îl iau ca pe-o otravă
din moartea lumii, toată.
*
De unde vine Gândul Trezirii, nechemat?
Cum umbra retezată, de vultur, peste-o groapă
Nirvanic doliu-al lumii-n dorinţi, din Increat?
Sublim care coboară, a ne-nălţa ?…
