Sunt câţiva ani buni de când, în multe dintre publicaţiile online sau pe hârtie din diaspora citesc cu mare plăcere texte scrise cu eleganţă şi dăruire de către doamna Vavila Popovici şi mărturisesc că dintotdeauna am bănuit că în spatele cuvintelor Domniei Sale se ascunde un suflet ales, sensibil şi dăruit din plin cu har. Şi iată că nu m-am înşelat, pentru că de curând am avut plăcerea să lecturez volumul antologic de poezie apărut sub semnatura sa şi intitulat “Scrisori de departe”, realmente, o delectare pentru suflet şi minte!
Nu demult am mai afirmat şi iată-mă repetând, nu sunt critic literar, nici literat cu acte în regulă, dar, citind o carte care te bucură şi-ţi conferă o stare de bine, de confort sufletesc şi mental, poate simţi nevoia, în calitate de cititor şi iubitor al cuvântului, să aşterni propriile-ţi păreri şi să reliefezi, uneori, anumite puncte de convergenţă între tine, ca cititor şi trăirile autorului. Acest lucru l-am simţit şi eu după lecturarea volumului doamnei Popovici, care, deşi vieţuieşte de ani buni într-un stat de pe continentul american nu a uitat să “grăiască” româneşte şi nici să transmită un cumul de sentimente şi gânduri într-o aşternere poetică plină de sensibilitate şi sensuri. Dulcele pământ al Bucovinei de nord a lăsat parte din trăinicia şi bogăţia lui de frumos în spiritul inginerului chimist de altădată (iată un prim punct comun, ce-o fi având chimiştii ca noi cu poezia?…), aşezându-se în profunzime în creaţia poetei de azi sau poate chiar dintotdeauna, doamna Vavila Popovici. Nu mă sfiesc a o numi “poetă dintotdeauna” pentru că ceea ce sufletul ei crează, nu denotă altceva decât un filon de lumină, sensibil dobândit de cum a poposit în vremelnicia a ceva ce poartă atâtea sensuri şi se numeşte, simplu, viaţă de pământean!
În accepţiunea Vavilei Popovici poezia este sublimul atins de trăirea individului prin cuvânt, un modus vivendi asemuit cu vârfurile perfecţiunii în arte: “Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare. / E melodia cântată / pe strunele viorii Stradivarius. / E culoarea și lumina / dintr-un tablou a lui Rembrandt./ E marmoră de Carara / dăltuită de Michelangelo./ E o piruetă a Anei Pavlova.” (Poesis) Câtă dreptate aveţi, distinsă doamnă Vavila! Subscriu, fără absolut nicio umbră de ezitare.
Poemele adunate în acest volum nu sunt degeaba numite “Scrisori de departe”… Poeta este într-un dialog continuu cu fiinţele dragi şi nu numai, dialogul său curge într-o efervescenţă unică a trăirilor cu Dumnezeu însuşi. Fiorul ce le străbate porneşte din sufletul nobil al autoarei, purtător al atâtor sublime virtuţi, începând cu cea dintâi iubire, care “[…] e niciodată moartă./ E cea dintâi vioară dintr-un concert de îngeri”. (Iubirea cea dintâi) Iubirii îi sunt închinate adevărate imnuri şi ea se perpetuă de-a lungul întregului volum în nenumărate ipostaze: iubirea enigmatică, aflată sub semnul întrebării (Aş vrea să ştiu..), iubirea scăldată în lumină (Lumini şi frunze), iubirea dăinuind peste timp (Mă voi ruga) şi-atâtea alte stări generate de nobila trăire… Flori albe şi roşii, ce sugestivă Poveste de iubire, pe care bărbatul iubit le dăruieşte, chiar atunci când … “Odată am murit visând că dormeam / şi el, bărbatul iubit / îmi aducea flori albe şi roşii. / Şi astăzi continui să mor, / visând la bărbatul iubit / care-mi aducea flori albe şi roşii.”… Subtilă filosofare pe tema iubirii…
Nici cel mai cumplit sentiment, acela al însingurării, nu trece neîncondeiat de autoare într-o strângere metaforică de excepţie pliată pe sufletul său sensibil: “Pat de frunze reci […] crengi de măsurat tristeţi, / singurătate […]Un ţipăt sălbatec trezeşte pădurea./ Înfricoşatu-mi trup tresare. / Iau inima în mâini şi-o rog să nu mai bată. / O aripă de vânt răscoleşte patul de frunze. / Urmele dispar, pădurea devine rece, neprimitoare. / Încep s-alerg.”…Fireşte, alergarea poetei nu este altceva decât…Fuga de singurătate, o stare existenţială care i-a fost, nu o dată motiv de contemplare dar şi de îngrijorare: “Aceleași ploi atârnate de crengi, / aceiași porumbei odihnind crengile, /aceeași inimă abandonată, / aceeași singurătate care macină. / Și ziua aceasta, în care tu trecătorule, / m-ai privit straniu. / Speriată am început să-mi pun întrebări / privind existența mea. /Aceleași ploi, /aceiași porumbei, / aceeași inimă, / aceeași singurătate.” (Contemplaţie)
Seria scrisorilor continuă, tematica alunecând uşor şi înspre alte sfere, profunde meditaţii asupra sensului vieţii: “Trupul ne este o piatră – povară, / Trupul ne este o piatră – comoară. / Şi povara din povara lumii / n-o desluşesc / şi comoara din comoara lumii / n-o definesc. / Aruncată-n apa vieţii, / când undele gândului cresc, / sunt cerc din cerc / crescut în marea unduire / şi nu cunosc impulsul / dat pietrei aruncate. (A fi), apoi a propriei existenţe: Dacă aş fi fost un arbore iubit şi îngrijit… / Dacă aş fi fost un arbore despletindu-mi părul / în fiecare primăvară, / împodobindu-mă cu flori albe… / Dacă aş fi fost un arbore mângâiat de vânt / şi binecuvântat de razele de soare, / vizitat de păsări albe şi lumea zicând: / Ce drept a crescut acest arbore / şi ce fericit este! / Dacă aş fi fost un arbore… / Dar n-a fost să fiu un arbore!” (Dacă aş fi fost…) – poeme pe cât de scurte, pe-atâta de concentrate şi bogate în trăiri şi sensuri. Neastâmpărul sufletului de poet în încercarea de a-i desluşi provenienţa este relevat într-o scrisorică adresată mamei, simplu şi concis, printr-o întrebare retorică: “Spune-mi mamă, când mă purtai în pântec / dansai, cântai, mamă? / Toţi Heruvimii şi Serafimii / cântau în rugăciunile tale! / De unde altfel / mi s-ar fi tras acest neastâmpăr, / acest dor de strigăt de libertate?(Spune-mi mamă!)
Amintirile, tematică des regăsită în poezia doamnei Vavila Popovici, surprind ipostaze şi momente care au amprentat puternic memoria autoarei, fiecare în parte şi toate deopotrivă evidenţiind prin sintagme cu mare grijă alese, frământările nobilului său suflet: […] te-ai îndrăgostit / şi-ai trădat statornicia / prin zbor. / Ce ai să faci / cu atâta libertate? / Mi-e dor de aripile tale!” (Mi-e dor de aripile tale) sau “Caut amintirea / şi tremurul tăcerilor pline. / De mult pe o inimă mută / mai suflă un vânt de la tine. / Iubite, pe vremuri urcai / ca aripa întinsă de vânt / în larg şi sfânt orizont / de vise şi vise, de cânt… / Astăzi, când pare că ieri, / zadarnic ardea ce s-a stins, / mai caut un sens, o, mai caut, / de-acelaşi elan sunt cuprins’. / Caut amintirea!” (Caut amintirea)
Ca orice fiinţă abandonată de Creator în braţele-ramuri ale nemărginirii dragostei de frumos, de linişte şi de bine poeta-şi doreşte întregirea… sub superba ploaie a florilor de tei: “Miros de tei în oraş,/ e timpul teilor, iubite! / Soarele-a apus demult / şi suntem încă vii. / Răcoare şi parfum. / Vino să asediem oraşul! / De teamă teii / vor scutura blând florile / peste umerii noştri. / Iubitul meu, / o ploaie de tei visez / cât timp / mai suntem încă vii!”(E timpul teilor).
Şi seria “scrisorilor” ce vin de departe continuă şi în alte planuri, toate purtătoare de sensuri fine şi distincte, dar mai ales în planul profound al propriei existenţe: “Încet – încet am pierdut / acea blândă linearitate, / luând înfăţişarea unui cactus, / de care se agaţă orice fir de praf. / Mi-am complicat existenţa, / dar am câştigat / noi raze de lumină, / turnate-n unghiuri noi ale fiinţei.” (Compensaţie) sau:”Sus, un cer îndepărtat, / albastru. / Sub mine, un astru. / În mine, universul reflectat. / Infinitul? / Mister plin de mistere. / Moartea – printre ere. / În mine, infinitul reflectat.” (În mine)
Ceea ce mi s-a părut extraordinar în poezia doamnei Popovici este cuprinderea şi redarea la modul superlativ a sentimentului celui mai pur, iubirea faţă de însuşi Dumnezeu, cu care poeta măiestreşte dialoguri sublime în nenumărate poeme… Peste mentalul orânduit cu precizia matematică a pragmaticului se aşează meditaţia filosofică profundă a sufletului sensibil al autoarei: “Dumnezeu a făcut lumina, / lumina se naște din foc / iar focul naște scânteia; / ea este ideea / și ideea este Dumnezeu. / Cercul se închide.” (Cercul) când timpul se scurge în nelimitarea lui după un algoritm al Divinului: „Dacă un lucru nu este, / unu este încă şi cu el toată lumea”, / Dumnezeul inimii mele! / „Minus doi a b de înmulţit cu trei a”, / Dumnezeule algebric, / Unu-le care ai pus în mişcare orologiul cosmic / ce bate secunda pentru univers, / ca timpul să curgă într-un singur sens! / Ţi-a plăcut atât de mult ordinea, Doamne? / Ai cunoscut vreodată regretul?”(Demiurgos)
Antologicul corolar al trăirilor poetei – faţă de care, mărturisesc cu sinceritate, nu pot să-mi exprim decât admiraţia făcând o plecăciune în genunchii cuvântului scris din inimă – se întinde pe 250 de pagini, adevărată ofrandă de suflet cu tot atâtea nestemate de gânduri alese, cernute de vreme şi vremuri şi răsfirate în toate sferele realităţii şi simţirii umane, în acelaşi timp. Şi ca frumuseţea cuvântului să contureze şi mai fidel sufletul neasemuit al poetei şi să se aştearnă deplin peste sufletul cititorului, poemul de încheiere reprezintă parafa sub care semnează atât de profunda şi eleganta doamnă a cuvântului, Vavila Popovici: “El – umbra care-mi vorbește, / El – Îngerul trecând cu aripile-ntinse / peste cuvintele scrise, / peste viața cu întâmplări fericite-nefericite, / peste așteptările învățate, / peste visele irosite… / Doamne, lasă ușa deschisă Îngerului!” (Rugă pentru înger)
Câte alte astfel de poeme nu se găsesc între minunatele “Scrisori de departe”, un volum care, pe măsură ce îl parcurgi te stârneşte şi nicidecum nu te poţi desprinde de el! Eu îmi dădusem răgaz de câteva zile pentru a-i desluşi tainele, dar o zi întreagă nu am făcut altceva decât, iată, să devin “poştaşul” care le aduce cu sfială şi deosebită admiraţie pentru mâna care le-a scris, în faţa iubitorilor de frumos şi mai ales de poezie. Dacă nu îmi daţi dreptate, vă rog să accesaţi website: www.vavilapopovici.com şi vă veţi convinge singuri!
