S-a luat curentul!

Aşa ceva nu am mai văzut la americani, dar nici ei, de vreo 26 de ani. La servici nici nu s-a prea simţit, aşa că vreo jumătate de oră nici nu am ştiut ce se întâmplă. Noroc că am auzit pe careva zicând că s-a luat curentul în tot nord-estul şi în parte din Canada. Cum să bănu­i­esc că se întâmplă ceva când doar o clipă s-au stins luminile şi calculatoarele, după care a revenit curentul ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Într-o secundă toată clădirea trecuse pe generatorul de rezervă, aşa că noi ne puteam continua liniştiţi lucrul. Acesta e avantajul de a lucra pentru o mare corporaţie în New York.
Dar cum nimic nu se mai anunţa şi nu se mai întâmpla, am început să îmi fac planuri şi variante de planuri în caz că nu vine curentul curând. În primul rând trebuia să mă întâlnesc cu mama care mă vizita la momentul respectiv din România. Am găsit-o în faţa clădirii, pe o bancă, uitându-se amuzată la gloata de oameni senini de pe Wall Street. I-am spus ce s-a întâmplat. Ea, venind în jos pe Wall Street să mă întâlnească, a văzut că era strada ticsită de oameni. Mama credea că vine Bush în vizită de lucru la Stock Exchange. A întrebat pe una de pe stradă ce se întâmplă şi a primit răspunsul: ”the power” ceea ce i-a confirmat mamei bănuiala că Bush vine în vizită.
Neştiind încă din ce cauză s-a luat curentul, şi ca orice new-yorchez stresat, m-am gândit că iar a venit Al Quaeda sub formă de mâncător de electricitate, am decis că era cazul să o ştergem voiniceşte pe unde apucăm. Aşa  a început drumul nostru iniţiatic  – din vârful Manhattanului, de la capătul lui Wall Street, trebuia să ajungem cumva în inima Queens-ului unde stau eu, cam la 20 km depărtare. Aşa am purces la drum pe jos, alături de miile de cetăţeni care încercau şi ei să ajungă înainte de lăsarea serii la adăpost. Era ca la 11 Septembrie, un adevărat exod de oameni. Podurile şi străzile erau ticsite de oameni relaxaţi de data aceasta, care sporovăiau de zor, se ciocneau unii de alţii, parcă toate cele 8 milioane de oameni ale Manhattanului au ieşit în acelaşi timp la promenadă pe stradă.
Însă era o caldură propice pentru proprietarii de magazine care  făceau bijniţă serioasă: îţi vindeau o sticluţă de apă cu 2 dolari – nu mai era 11 septembrie când toata lumea îşi scosese scaunele în stradă pentru refugiaţii din Manhattan, şi nu mai împărţeau cu aceeaşi inimă darnică apa pe gratis. Acum se făceau bani grei pe apă, pe şlapi chinezeşti (multe cuconiţe fiind cu toc înalt şi subţire cum e moda acum, şi având în faţă o călătorie de zeci de străzi, le trebuiau papuci adecvaţi), lanterne care şi ele se vindeau la suprapreţ – “blackout prices”. Toată lumea ştia că o dată ce se lăsa noaptea va fi o beznă ca în filmul SF ‘Pitch Black’ cu Vin Diesel. Aşa că de voie de nevoie toată lumea încerca să se aprovizioneze cu ce credea de cuviinţă pentru a supravieţui căldurii, întunericului, şi unor kilome­trii buni de mers. După ce am fost jecmănite în Chinatown de 4 î pe 2 sticluţe de apă care se vând de obicei cu 69 de cenţi, am purces mai departe la drum, făcându-ne loc prin muşuroiul de oameni ce colcăia pretutindeni.
Cei care locuiau în zonă şi erau deja acasă, îşi scoseseră scaunele în faţa clădirilor şi se uitau amuzaţi la spectacol. Unii au ieşit chiar şi cu chitările şi casetofoanele afară. Pentru că ei erau în siguranţă, s-au gândit să ajute trecătorii cu un cântecel mai vesel. Am mers cale lungă să ne-ajungă, până prin zona Union Square unde am ochit nişte autobuze gata de plecare. Ne-am strecurat cu chiu şi vai într-unul şi ne-am consi­derat norocoase. Era autobuz de Manhattan, deci nu mergea în Queens, dar oricum noi trebuia să ajungem pe la strada 59 unde era podul Queensborough, spre Queens. Şontâc-şontâc ne-am croit drum cu autobuzul pe străzile super aglomerate de maşini şi oameni.
Pe trotuare oamenii aşteptau în grămezi imense venirea unui autobuz care să îi ducă în apropierea casei lor, dar cam aşteptau degeaba că treceau autobuze pline care nu opreau. Dacă era în România mai încăpeau vreo 20 de persoane în fiecare autobuz. Am ajuns pe la strada 55 unde ne-am dat jos. Pe trotuar îndeaproape era o gramadă ce aştepta Q32 -ul, autobuzul de Queens. Era deja crepuscul şi lumina din ce în ce mai puţină. Ştiam că nu prea sunt şanse să prindem un astfel de autobuz, dar am aşteptat totuşi vreo jumătate de oră la autobuz şi normal că nimic nu a venit. Trotuarele erau arhipline cu oameni, strada ticsită de maşini, taxiurile – ruşine lor – treceau ori goale, ori cu 1-2 oameni înăuntru.
Bezna se lasă tot mai tare şi noi eram doar la jumătatea dru­­mului. Celularele nu mer­geau, telefoanele publice erau asaltate de cetăţeni. Aşa că am luat hotărârea să o luăm pe pod. Două tipe care locuiau pe lângă mine ni s-au alăturat, plus trei tipi mai vârstnici şi mai asudaţi- spre bucuria lui mama care zicea că bărbaţii ăia falnici, cocoşaţi, cu chelie şi burtă ne vor apăra de răufăcătorii şi tâlharii de la drumul mare. După câţiva paşi s-a dovedit însă că ei s-au ataşat de noi pentru că nu ştiau drumul şi vroiau ca noi să îi salvăm. Ceea ce am şi făcut. Ne-am îndreptat spre pod, sub indicaţiile şi direcţiile mele. La intrarea pe pod e o îmbârligare de străzi care intră una în alta şi apoi se tot intersectează între ele pentru a intra pe pod.
În spaţiul acela mare erau mii şi mii de oameni. Era deja beznă bine de tot. Mai luminau girofarurile a doua maşinuţe de poliţie. Trei poliţai răguşiţi încercau să facă ordine şi să regleze traficul de persoane. Era şi o maşină de televiziune, aşa că mi-am dat cu scuipat prin păr repede să arăt bine în caz că mă dă la CNN sau la BBC. La intrarea pe pod, peisaj de film SF apocaliptic: mulţimea care mişuna până la orizont, pe pod, se vedea ca mii şi mii de umbre iar podul gigantic şi negru din faţă. În dreapta ardea un bloc şi se vedeau flăcări mari şi fum gros şi mult, iar girofarurile maşinilor de poliţie făceau atmosfera disco în aer.
Când am ajuns pe pod şi se vedea în spate Manhattanul, alt peisaj de filme science-fiction: fără nici o lumină, numai umbrele negre ale zgârie-norilor se vedeau pe fundalul unui cer cu lună plină. Empire State Building arăta cel mai “bine”! Mare, negru şi ascuţit, răsărea din mulţimea de clădiri-umbre din jur. Ne-a trebuit vreo jumătate de oră să trecem podul acela nenorocit. Pe jumate de pod mergeau oamenii, pe cealaltă maşinile. Noroc că mai treceau maşini pline de tineri porto-ricani entuziaşti care aveau muzica dată la maxim, asta ne mai regla ritmul de mers şi ne mai dădea energie.
La ieşirea de pe pod iarăşi haos de persoane şi maşini. Lumea făcea autostopul. Unii opreau, alţii treceau nepăsători cu maşina goală pe lângă babe şchioape, pe lângă mame cu copii, pe lângă oameni care umblaseră desculţi kilometri întregi. În haosul acela, grupul nostru s-a destrămat: doi bărbaţi au dispărut în noapte pe pod, fetele au prins o maşină iar eu cu mama am rămas cu voinicul burtos speriat şi asudat lângă noi pentru a-l duce noi la destinaţie. Cum nu mă mai ţineau genunchii şi cum mă ţineam de geanta lui mama să nu ne pierdem, m-am aruncat voiniceşte în mijlocul străzii spre disperarea lui mama. După încercări eşuate şi refuzuri crase, am prins şi eu o maşină cu un tip singur. Ne-a dus pe toţi la destinaţie. Am orbecăit prin apartament şi am aprins toate lumânările. Ce romantic! Bântuiam cu lumânările dintr-o cameră în altă, ne-am spălat în baie la lumina pâlpâitoare a lumânării, ca în vremurile de mult apuse. În Manhattan, cei blocaţi prin parcuri, s-au distrat de minune, au apărut artişti amatori care au distrat publicul cu cântece, dansuri, imitaţii de personalităţi.
E drept că pe unele străzi nu prea puteai circula a doua zi dimineaţa, de miros. fiind totul închis şi fiind şi întuneric, totul a devenit veceu public. A doua zi cum încă nu era current şi americanul nu e obişnuit fără aer condiţionat, tot cartierul era în faţa blocului, pe scaune, cu radio la picior făcându-şi vânt cu evantaie cumpărate din Chinatown. Cei care nu erau pe scaune, erau la coadă la magazin (se stricase toată mâncarea din frigidere). Cum toate supermarketurile mari erau scăldate în beznă, ca să evite furturi şi altele, vânzatorii te ţineau la coadă în faţa magazinului şi dădeau drumul la câte 3-4 clienţi în magazin câte o dată. Cei care nu erau nici la coadă la magazin şi nici la coadă la telefoanele publice, erau la coadă la cumpărat telefoane cu fir.
Pe la ora 6 seara, eram în casă şi dintr-o dată aud urlete şi chiote pe stradă, nişte copii strigau aleluia ca din gură de şarpe, aplauze, ovaţii – venise curentul…