„Căci moarte nu există, și ce numești tu moarte, E-o viață altfel scrisă în sfânta firii carte.”
– Mihai Eminescu
Am urmărit cu interes și emoție transmisiunile televiziunilor române, decența și profesionalismul cu care au relatat ceremonialul grandios al înmormântării Regelui Mihai I. Fericiți cei ce au fost martori oculari la măcar câteva momente din tot acest ceremonial. Un om, un rege a cărui valoare morală nu a fost prețuită îndeajuns, cât timp a fost în viață. Un rege față de care poporul a greșit poate, prin pasivitate, când avea dreptul să nu accepte odiosul regim bolșevic, dar nu avea și puterea de a i se opune. Cei care au încercat, au fost învinși, aspru pedepsiți. Martiriul vieții Regelui s-a pliat pe martiriul poporului nostru. Octavian Paler spunea că „iremediabilă este doar greșeala de a te lăsa strivit” în viață, ceea ce Regele nu a făcut. El a luptat din greu, cu demnitate – virtute care i-a determinat comportamentul, pentru supraviețuire a luptat, iubind în totodată țara în care s-a născut.
Acum, la funeraliile Regelui Mihai I, s-a simțit dragostea, prețuirea poporului față de Rege, față de regalitate, dar și sentimentul unei culpabilități, fiindcă am avut și trădători care au acceptat noul regim, alții care nu au realizat grozăviile ce aveau să se succeadă, alții care au tăcut și au acceptat suferința, umilirea, tortura noului regim instaurat.
Oamenii au avut o revelație, au simțit nedreptățile făcute acestui suveran. Unii nu le cunoscuseră fiindcă adevărul le-a fost ascuns, istoria – mistificată. Au simțit că trecutul trebuie respectat, adevărul dezvăluit și luat în seamă de data aceasta, pentru a putea ridica frunțile și a privi cu încredere spre viitor. „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, / Țara mea de glorii, țara mea de dor? / Brațele-ți nervoase, arma de tărie, / La trecutu-ți mare, mare viitor!”, striga și poetul nostru Mihai Eminescu.
Au fost trei zile încărcate de emoții, cu aplauze, ovații, flori care zburau prin văzduh și așterneau covoare albe, fermecătoare, în calea mașinii care ducea corpul neînsuflețit al regelui sosit din Elveția, în data de 13 decembrie, cu un avion militar, pe aeroportul Henry Coandă din București. După o ceremonie militară și una religioasă, sicriul acoperit cu stindardul regal și coroana de oțel a fost dus la Castelul Peleș din Sinaia – locul copilăriei sale – pentru câteva ore, apoi din nou la București, depus în Sala Tronului a Palatului Regal, purtat fiind pe umerii a opt militari. Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române alături de un sobor de preoți au oficiat un scurt și impresionant serviciu religios în Sala Tronului. În haine de doliu au participat familia Regelui și reprezentanți ai marilor Familii Regale și Imperiale din întreaga lume. Alături s-a aflat Președintele României Klaus Iohannis împreună cu soția, precum și alți reprezentanți de seamă ai țării noastre.
Șiruri de oameni, timp de două zile au trecut prin fața catafalcului, profund emoționați, închinându-se, îngenunchind, arătând respect și dragoste față de Rege. Apoi, sicriul a fost scos din Palatul Regal, așezat pe un afet de tun sub semnalul de trompetă, un soldat purtând crucea, în urmă clerul ortodox urmat de Majestatea Sa Custodele Coroanei și Alteța sa Regală Principele Radu. Cortegiu funerar format a plecat spre Patriarhie pentru slujba de pomenire. Au participat mii de oameni. Impresionant a fost momentul când cortegiul a ajuns la Patriarhie și clopotele au început să bată. A fost programat ca în acel moment, în toată țara, să bată clopotele pentru Regele Mihai I. S-au auzit cuvintele Patriarhului Daniel: „…Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, Care ai călcat moartea și pe diavol l‑ai surpat și ai dăruit viață lumii Tale, însuți, Doamne, odihnește sufletul adormitului robului Tău Mihai I, în loc luminat, în loc de verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea. Și orice greșeală ce a săvârșit el cu cuvântul, sau cu lucrul, sau cu gândul, ca un Dumnezeu bun și iubitor de oameni, iartă‑l. Că nu este om care să fie viu și să nu greșească; numai Tu singur ești fără de păcat, dreptatea Ta este dreptate în veac, și cuvântul Tău este adevărul”.
De la Patriarhie cortegiul a plecat spre Gara Regală Băneasa din capitală. De aici, trenul cu sicriul și familia regală au plecat spre Curtea de Argeș. Prin toate stațiile se spune că trenul a încetinit, pentru ca oamenii să-și poată lua rămas bun, în acest mod, de la Regele lor. Gara din Pitești prin care a trecut trenul spre Curtea de Argeș a fost plină de oameni. Trenul a ajuns în Gara din Curtea de Argeș, clădire considerată o bijuterie arhitecturală, construită la cererea Regelui Carol I după planurile arhitectului francez care a restaurat și Mănăstirea Curtea de Argeș, dată în folosință în anul 1899. De la gara orașului Curtea de Argeș s-a plecat spre vechea Catedrală unde a avut loc ceremonia religioasă a îngropării. O mare de oameni au putut auzi slujba, într-o tăcere deplină, un statism în care, așa cum frumos a exprimat un comentator, se puteau auzi doar glasurile lumânărilor. La ieșirea din vechea Catedrală, soborul de preoți au cântat superbul Cânt al Învierii „Hristos a Înviat din morți…”, care fusese cântat și în fața Palatului Regal, amintindu-ne că noi toți adormim cu nădejdea Învierii, „esența credinței noastre creștine fiind Învierea Domnului”. Sicriul a fost purtat spre Noua Catedrală Arhiepiscopală și Regală, unde este înmormântată Regina Ana. Și din nou impresionanta rugăciune pentru „odihna robului lui Dumnezeu Regele Mihai I al României, pentru ca să i se ierte toată greșeala făcută cu voie sau fără de voie…” Și ruga „Veșnică pomenire” prin care s-a dorit ca răposatului, Regelui Mihai I, să i se pomenească numele în veșnicie și în Împărăția lui Dumnezeu. În onoarea fostului suveran, la coborârea în criptă, au fost trase 21 de salve de tun, s-au intonat imnul național și cel al regelui.
Textele din slujba bisericească au fost, sunt convinsă, auzite de mulți pentru întâia oară, ele fiind un ajutor oferit de Ierarhii Bisericii persoanelor foarte puțin sau deloc familiarizate cu slujbele Bisericii Ortodoxe. Nu mai spun de sunetele armonioase ale rugăciunilor, atât de plăcute auzului.
De ce a iubit Regele poporul român? Pentru că românul respectă minunatele sale tradiții, pentru că românul este credincios, răbdător, cuviincios, cântărește pentru a cunoaște adevărul, dar de cele mai multe ori instinctul „îi vorbește”; pentru că, în țara asta „mișcătoare”, să poată rezista momentelor istorice grele, românul a trebuit „să se încleșteze și să-și păstreze firea…” ; românul și-a dorit, a visat întotdeauna o țară așezată, stabilă. De ce l-a iubit poporul român pe rege? Pentru moralitatea, credința, bunătatea și pentru ceea ce ar mai fi putut face pentru popor, datorită virtuților pe care le întruchipa; l-a iubit și a crezut în cuvintele „Nihil sine Deo!” (Nimic fără Dumnezeu), motto-ul latin trecut pe blazonul Casei Regale ca simbol al trăiniciei, continuității și legimității istorice a Casei Regale.
Departe de tară, am urmărit cu emoție și interes întregul ceremonial, amintindu-mi două momente din viața mea. Primul a fost cel de la vârsta de 8 ani, când elevă fiind, cântam la școală Imnul regal: „Trăiască Regele, în pace și onor, de țară iubitor și-apărător de țară…”. Al doilea moment a fost cel din aprilie 1992, când Regelui i s-a dat, în sfârșit, încuviințarea de a veni în țară – până atunci fiind întors din drum de două ori – , pentru a participa la o slujbă de pomenire a regilor Carol I și Ferdinant I, la Curtea de Argeș. Am plecat singură din Pitești, să-l văd cu ochii mei. Nu am ajuns la Mănăstire, slujba se terminase. M-am oprit undeva la marginea dreaptă a drumului, m-am integrat în mulțime, mașina a trecut încet cu geamul deschis, regele privea mulțimea tăcută. Pentru o clipă am avut impresia că privirile mele s-au intersectat cu ale Domniei Sale, i-am văzut ochii albaștri ca cerul, în care, am avut impresia că își îneca trăirile sufletului, martiriul său. Reușise, în sfârșit să intre în nordul țării, participase la slujba ortodoxă de Paști, la Mănăstirea Putna. Cu o zi înainte, Regele se adresase, de la balcon, mulțimii adunate în jurul Hotelului Continental din capitală: „Am ajuns aici la București, de la Putna, după 45 de ani de pribegie. Sunt atât de bucuros că această vizită aici a coincis cu sărbătorile Paștelui. Paștele, prin Învierea Mântuitorului nostru, sunt convins că va fi și reînvierea țării românești. Sunt sigur și știu că România va reînvia și va renaște. Cu toate că am fost departe de voi mai bine de 45 de ani, nu v-am uitat niciodată și vă iubesc din toată inima!”.
De atunci au mai trecut 25 de ani și astăzi 16 decembrie 2017, pare că s-a terminat ceea ce ar fi putut fi o continuitate!
Vavila Popovici – Carolina de Nord.
