Sacrificiul suprem din prea multă dragoste…

0
178
8

8Blestemul androginului despartit ne urmareste toata viata…

Dragostea este un sentiment ce pare să-şi fi pierdut însemnătatea în materialismul cotidian ce domină vieţile noastre în aceste vremuri moderne. Sau poate nu este aşa… Poate ea încă există puternică în sufletele unora dintre noi.

Indiferent dacă în societatea şi cultura modernă dragostea nu mai are parte de aceeaşi putere şi acelaşi patos al vremurilor eminesciene sau shakespeariene, care au ridicat-o la nivel de ideal suprem al vieţii umane, de melodia cadenţată a vremurilor minules­ciene, prinsă într-un cântec de vioară, sau de obscuritatea vremurilor bacoviene în care ea era închisă într-un birou întunecat, sufocată de ghearele depresiei, aceasta rămâne în continuare, un motor al existenţei noastre.
Nevoia noastră de a împărtăşi sentimente, de a iubi şi de a fi iubiţi, ne împinge să facem lucruri nebuneşti, ne îndeamnă la o stare de extaz, urmată imediat de o depresie dureroasă care, în loc să ne lecuiască, ne face cu atât mai mult să ne-o dorim. Stabilitatea emoţională pe care o dobândim, puterea şi motivaţia de a lupta în continuare pe care o resimţim atunci când avem pe cineva alături, toate acestea ne fac să ne dorim să sorbim din această cupă dulce-amară, deşi suntem conştienţi că ine­xorabil suntem atraşi înspre o existenţă marcată de dureri cel puţin la fel de puternice ca şi bucuria care ne umple sufletul atunci când iubim. Ne dorim să iubim, dar în acelaşi timp dorim să fim iubiţi. Oricum am lua-o, este un act de egoism suprem. Iubirea este o nevoie care ne urmăreşte peste tot. Ne ridică şi ne doboară cu regularitate, dar noi tot o căutăm. Blestemul androginului despărţit ne urmăreşte toată viaţa. Tânjim să ne întoarcem la acel stadiu în care în fiecare fiinţă sălăşluiau două suflete şi două minţi pereche, simbiotice, potrivite la fiecare milimetru, închegate ca un complex puzzle al firii umane originare.
Având toate acestea în vedere, pot conchide că fiecare portretizare a acestui sentiment, al acestui fenomen al existenţei umane o caracterizează perfect, dar niciodată complet. În concluzie, dragostea este shakespeariană, transformându-ne în victime ale propriei nevoi de sacrificiu mutual alături de obiectul adulaţiei noastre; este eminesciană, reprezentând un ideal oscilatoriu, uneori fiind aproape tangibil, alteori atât de departe încât abia îl distingem; este minulesciană, fiind muzica ce îmbată sufletul nostru, ce ne dictează dansul vieţii, dar este şi bacoviană, lăsându-ne părăsiţi într-o sumbră şi cenuşie cameră a sufletului nostru, părăsit de visuri şi speranţe. Dragostea dă drumul nălucii fericirii şi extazului, pândită la fiecare pas de lupul sângeros al durerii şi dezamăgirii.

Un sacrificiu suprem…
Săndica Mănescu are 34 de ani şi este originară din Banat. O femeie tânără, frumoasă, de o sensibilitate cum rar mai întâlnim astăzi…
În urmă cu trei ani mai preda limba franceză într-un liceu din Timişoara. S-a căsătorit la 23 de ani, cu un coleg, un bărbat pe care l-a considerat atunci şi apoi ani şi ani la rând, cea mai deosebită persoană din lume. Despre cuplul Mănescu se putea spune că este unul dintre cele mai reuşite. Doi oameni legaţi printr-o dragoste unică. Doi oameni care au avut împreună vise şi speranţe, doi oameni care şi-au dorit copii, fericire, sănătate şi dragoste, multă dragoste…
În urmă cu aproape trei ani, Săndica a fost diagnosticată cu cancer cervical. O veste absolut şocantă pentru cei doi şi nu numai. O veste teribilă care a distrus viaţa de cuplu, dragostea şi tot ce a fost mai frumos şi mai nobil între ei. Sutele de teste medicale efectuate în ţară şi peste hotare au indicat acelaşi diagnostic: cancer cervical.
O veste distrugătoare care le-a marcat pentru totdeauna viaţa celor doi îndrăgostiţi.
Cu siguranţă mulţi dintre noi ştim ce înseamnă această cumplită şi neiertătoare boală.
Realistă şi mult prea conştientă de dezastru, Săndica a fost aceea care a ales. Ea a decis să-şi sacrifice dragostea pe altarul acelui zeu crud al simţurilor noastre, chiar viaţa pentru binele bărbatului adorat. A ales să plece în Spania, să-şi refacă viaţa care i-a mai rămas, oferindu-i libertatea unicului bărbat iubit, dreptul la viaţă, la fericire, la şansa de a deveni tată… Un sacrificiu suprem. Totul din dragoste, din mult prea multă dragoste…

Spania, „Ţara de unde voi pleca spre stele…”
Ajunsă în Spania în urmă cu trei ani cu ajutorul unor prieteni dragi, Săndica vede în jurul ei aruncate în vânt, concepte învechite legate de rostul omului în viaţă. De ce să nu poată trăi singură? De ce să nu poată trăi cu cineva fără să facă un copil? Doar ca să tră­iască prin urmaşii ei ceea ce ea nu a putut trăi în propria tinereţe? Să fie un medicament pentru frustrarea ei existenţială? Există un egoism frapant în momentul în care faci un copil. Chiar şi fără să conştientizăm, printr-un copil încercăm să ne mascăm propria incapacitate de a fi oameni realizaţi. „…Da, sunt doar un programator la o firmă din spatele blocului… Dar ai văzut ce familie frumoasă am? Copilul meu are numai 10 la şcoală…” Şi aruncăm asta în faţă de parcă i-ar păsa cuiva. Încercăm să ne credem superiori celor din jur nu prin realizările noastre, ci prin cele ale urmaşului nostru… În fond, chiar dacă am contribuit la ele, meritele tot ale lui sunt.
Dar nici asta nu durează mult. Trenul vieţii îşi continuă cursul prin tunelul pe care îl bate neîncetat. Opreşte prea puţin în staţiile fericirii şi prea des în staţiile durerii şi ale fiorului depresiei. Săndica se simte singură şi înfrigurată. Privirea se stinge, nu fără a apuca să mai vadă odată banalitatea în care s-a înscris existenţa ei. Doar un periplu neînsemnat printre mii de alţi călători prin viaţă. Şi, într-o bună zi, va ajunge acolo sus, undeva. Se va odihni printre stele de mult uitate. Se va uita înspre lumea care acum i se pare mică şi va zâmbi cinic. „V-am spus eu… Mă voi ridica la cer şi voi atinge orizonturi nebănuite! Voi cuceri planete! O să vă râd în nas de acolo de sus… Dar voi, oare…, o să vă mai amintiţi de mine?”

Drumul a luat sfârŞit…
Cu toţii avem idealuri. Visăm la ele, sperăm la ele, luptăm, muncim, transpirăm ca să le atingem. Cât de mult mai înseamnă idealul unui om în această lume în care totul se măsoară în bani şi putere? Mai merită oare să luptăm pentru vise spulberabile sau mai bine ne complacem şi ne intregrăm în acest imens sistem al fluxului materialist? Suntem oare doar nişte pioni într-un motor mare de circulaţie a banului şi influenţei? Sau încă mai suntem în stare să visăm şi să avem satisfacţia că am ajuns undeva prin propria sudoare? Ce se întâmplă când visele şi speranţele noastre sunt spulberate de puterea banului, când toată munca noastră rămâne doar o amintire a unei lupte crâncene cu noi înşine şi totul intră într-un fatidic declin către prăbuşirea turnului nostru de idealitate?
Plecăm la drum în căutarea unui rost. Totul se naşte de la un hazard, devine o pasiune, devine un mod de viaţă, devine un ideal. Calea este lungă, obositoare, presărată cu obstacole. Urcuşul este greu, picioarele ne dor, pietrele ne înţeapă tălpile goale, iar dacă suntem slabi ne prăbuşim. Şi totuşi conti­nuăm…, urcăm…, ne sprijinim în toiagul speranţei şi mergem înainte, chiar dacă muşchii ne dor, iar tălpile ne sângerează, ridicăm ochii către înălţimi şi ne privim încă o dată idealul. Şi sufletul nostru ne spune să nu ne lăsăm doborâţi. În jurul nostru vedem oameni care ne trag de-o mână atunci când simţim că toiagul speranţei se năruie sub propria noastră senzaţie de neputinţă. Oameni fără de care drumul nostru ar fi doar o aventură nebunatică pe o pantă imposibilă. Îi ajutăm şi ne ajută să mergem înainte, să nu ne prăbuşim sub greutatea lipsei de voinţă. Şi apoi ajungem sus… Încununarea unui drum lung şi obositor. Picurii de sudoare ne ustură ochii, ne brăzdează fruntea, muşchii încordaţi la maximum ne dor, sângele vărsat pe altarul idealului nostru pulsează mai viu ca niciodată. Suntem murdari şi obosiţi, dar am ajuns acolo, sus. O lacrimă de fericire se scurge neobservată pe obrazul nostru aspru, ars de muncă. Am ajuns acolo unde ne-am dorit. Pe treapta cea mai înaltă a podiumului vieţii, pe piscul cel mai înalt al visurilor noastre. Şi suntem fericiţi, suntem pe acoperişul lumii şi nimeni nu ne poate da jos de acolo.
Şi totul durează doar o fracţiune de secundă. Credeam că mai sus nu se poate şi totuşi în faţa noastră se desfăşoară un nou urcuş. Mai greu, mai dureros, mai presărat cu provocări. Şi ne scuturăm de praf şi ne ştergem fruntea şi pornim din nou, cu forţe noi.
Dar ce se întâmplă atunci când cei care ne ghidează paşii se complac în nepăsare? Când gloria şi idealul sunt înecate de puterea banului? Ce se întâmplă când, cu indiferenţa lor, dărâmă muntele idealului nostru? Şi noi rămânem transpiraţi şi plini de praf în mijlocul unei grămezi de pietre şi nisip, ruină a ceea ce-a fost visul nostru, şi plângem după tot ce-a fost. Anii întregi de muncă, sudoarea scursă pe o podea rece dintr-o încăpere în care, deşi înconjuraţi de toată lumea, noi duceam o luptă cu noi înşine, momentele frumoase petrecute alături de cei pe care i-am cunoscut în drumul nostru, pe care i-am ajutat şi care ne-au ajutat, totul se mută în amintire. Rămân doar nişte frânturi din trecutul nostru înscrise pe o bucată de hârtie.

Şi apoi se lasă liniştea… Drumul a luat sfârşit.
În întunericul nopţii reci care se lasă asupra ruinelor visului nostru, descoperim că trebuie să mergem mai departe, păstrând pe veci în amintire momentele de neuitat din viaţa noastră… Amintiri, doar amintiri…, atât şi nimic mai mult…

Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă,
Ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.
Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă,
Şi-am întâlnit durerea dar cerul, nicăieri…
Am căutat iubirea ca patrie voioasă,
Ca pe-un pământ edenic de pace troienit,
Să spun odată clipei, „rămâi, eşti prea frumoasă…”
Şi-am străbătut pământul dar pace, n-am găsit…
Am căutat iubirea ca pe un cer al firii,
Şi-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,
Să sorb din cupa lumii nectarul fericirii,
Şi-am spart în ţăndări cupa căci, n-am găsit nimic.