Pâlcuri de lumini galbene curse din soare plutesc în aerul cald, se lasă lin pe drumul îmbrăcat într-o pulbere fină de pământ uscat. Firicele de praf se ridică ușor în apăsările pașilor doritori de recunoașteri… Piatra Craivei, vârful Sfredelașul și Fădean privesc ocrotitor dintr-o mică depărtare, răspândind din eternele lor adâncimi pace și liniște în munții Trascăului. Pe pântece de reliefuri montane trăiesc de-o veșnicie fremătătoare păduri de fagi, carpen și stejari. Mirificele tărâmuri reînvie în fiecare primăvară pajiști înmiresmate cu flori sălbatice, scăldate în culori de un verzui intens, luminiscent, pe care pasc liniște turme de oi, însoțite de ciobanii ce-și lasă cântecele să se piardă în celestinul cerului.
Trec în adieri de momente efemere și las în urmă tufișuri vaste, cu forme lăbărțate, rotunjite la margini de anotimpuri, cu ramuri ornante în mii și mii de frunzulițe verzui, și scăldate în franjuri de lumini și umbre. Desișurile sunt încărcate cu o sumedenie de spini, pregătiți să sfârtece orice ființă care se încumetă să le tulbure pacea. Inspir adânc din aerul cald… absorb câteva raze de soare în trupul meu însetat de lumină. Le absorb adânc și în sufletul meu înfierbântat de dorul copilăriei.
– Anca dragă, uite aici e salcia lui Pahon…
Tresar… Glasul lui Pifănel înviorează tăcutele clipe… Prietenul drag din copilărie îmi reînvie amintiri din vremuri îndepărtate…
– Așa îi spun sătenii… I-a ramas numele de pe vremea străbunicului tău…
– Pahon! Cuvântul se lasă ușor pe zidurile sufletul meu, un suflet încătușat de tainice bucurii și nenumărate tristeți. La apariția acestui cuvânt binefăcător, poarta grea și lemnoasă ce-mi ocrotește interiorul se deschide și parcă îmi văd sufletul surâzând din adâncimi…
În copilărie, prietenii și sătenii îmi spuneau „Anca a lui Pahon”… Așa a rămas de atunci și pe vecie… o identitate care ascunde adevăruri neșterse de vreme. Mândră, simplă, curată. Ca și salcia care s-a înrădăcinat în poveștile sătenilor, așa am rămas și eu: „Fata bunicului, a lui Pahon”!
Clipele trăite, strigătele lor izbucnite din bucurii și suferințe, poveștile și tainele lor șoptite în amurg au rămas aici, în acest loc. Sunt acoperite de păpădii, margarete și flori de ciuboțica cucului. Faptele nu se sting, nici în întuneric, nici în vremelnicie. Adevărul le ține în viață, oricât de mult ar încerca vreun duh fățarnic să le îngroape în întunecimile uitării. Faptele nu se sting, rămân luminate de adevăr.
Mă opresc, privesc de la distanță locul de peste vale, cu trupul încordat de mândria unei prețioase regăsiri. Lângă apă zăresc două salcii. Una mai mare și alta mai mică. Trunchiul lor cenușiu-maroniu, vast și noduros, e brăzdat de forme încremenite de vreme ce șerpuiesc de sub pletele verzi spre rădăcini.
Întrebările mele se așează ca un stol de păsări pe crengile salciei mai mari. Rămân acolo, tăcute, ca și răspunsurile ferecate în formele încremenite de pe trupul ei. Nu aștept nimic. Știu că tainele ei nu vor veni niciodată înspre mine, ele rămân acolo, consacrând o magie aparte locului.
A mai rămas o ultimă frântură din această dimineață… Pe crengile fragile ale salciei încă se mai preling câteva bobițe cristaline de rouă, născute din prospețimea naturii. Picăturile se rostogolesc în aer, apoi cad lin, se pierd printre firicele de iarba fină și se topesc în pământul tăcut și moale. Câțiva stropi de rouă curg și din ochii sufletului meu, se rostogolesc și se pierd în frumusețea unei amintiri pierdute. Privirea îmi alunecă pe apa cristalină ce curge pe valea Bucerzii. Pietre în forme și culori diferite, cenușii, maronii, albe, albăstrui, mă privesc curioase de sub molcomul clipocit de apă…
„Sunt eu… m-ați uitat?” Dar pietrele rămân tăcute… Vremea le-a șlefuit forma, așa cum mi-a șlefuit și mie sufletul.
Un zid înalt și pământiu, săpat de zbuciumul revărsărilor ce inundaseră valea în trecut, ocrotește tandra apă curgătoare. Ating cu privirea panta verzuie ce urcă în pași tăcuți spre pieptul dealului. Pământurile bunicului freamătă în tăcere. Străbătute de atâția pași necunoscuți, ele nu și-au uitat stăpânul plecat pe un drum fără întoarcere. El, Victor Pahon, cel care le îngrijise odată cu atâta iubire. Doar turma de oi a unui sătean le mai mângâie astăzi chipul zgribulit de anotimpuri. Pământurile rămân tăcute, cu amintiri îngropate sub covorul imens de iarbă și flori sălbatice.
Mai rămân câteva clipe să absorb din binefăcătoarea energie a locului. Simt că o fărâmă din inimă mi se desprinde și rămâne acolo, în acel loc care fusese odată înmiresmat cu existența bunicilor. Sub salcie, asemenea Fetei Morgana, zăresc umbra imaginară a bunicii. Stă acolo, întinsă în iarbă, cu capul rezemat pe desagul decorat cu pătrățele roșii și negre, cu o cămașă peticită, ușor descheiată la gât și poalele vechi, strânse între picioare. Picioarele îi sunt prăfuite, bătucite de sandalele cu curele aspre din piele de vită. Mâinile îi sunt brăzdate de soare, de ploaie și de vânt, de toate vitregiile vieții. Colopul de paie e lângă ea, și ea pare cufundată într-un somn adânc și plăcut. Un vânt ușor îmi străbate chipul! Privesc amintirea suavă a bunicii și nu îndrăznesc să mă mișc de teamă să nu dispară…
„Hai Anca… mai avem câteva ore bune de mers” îmi spune Pifănel… Mă scutur de amintiri și după câteva clipe continui să pășesc pe drumul prăfuit, străbătut de turme de oi, de vaci, și de animale sălbatice. Sar peste o baltă ce se lăbărțase în mijlocul drumului. Mirosul de salcâmi mă năpădește cu trăiri diafane, îmi amintește de copilărie, de acel sentiment sfânt numit „acasă”. Pâlcuri de emoții mă îndeamnă să merg mai departe, pe cărări cunoscute și necunoscute, în locuri unde trecutul, prezentul și viitorul se contopesc în momente umplute cu miresme de viață.
————————————
Anișoara Laura MUSTEȚIU
Sydney, Australia
25 octombrie 2022
