Mă aflu în fața unei cărți mai apropiate de mine față de cele semnate anterior de scriitorul Nicolae Bănicioiu. Le-am apreciat și pe acelea, dar aceasta are ca subiect o lume în care îmi duc existența în ultimii 30 de ani. I-am străbătut toate paginile cu inima înfiorată, străduindu-mă să-mi păstrez ochiul limpede.
Mărturisesc că rar mi-a fost dat să văd atâta râvnă, cum se zice în graiul nostru popular, în efortul de a cunoaște frumusețile Rotundului nostru, atât pe cele făcute direct de mâna Domnului, cât și pe cele realizate de mintea omenească, tot la îndemnul Său. Senectutea nu a putut să-l oprească din lupta cu monotonia care se strecoară pe furiș și, din contră, l-a îndemnat să schimbe cercul activităților după cerințele interioare și după priceperea sa. Așa se explică temeinicia și frumusețea preocupărilor sale de a da naștere scrierilor cu precădere despre locuri și orașe cu poveștile lor, cu multe enigme și, adesea, cu drumuri nebănuite până la apariție sau de-a lungul timpului. Pasiunea aceasta lasă impresia că nu a simțit oboseala efortului pentru a străbate părți ale lumii noastre și pentru a le face cunoscute prin bogăția documentară și prin impresii publicate în mai multe volume, însoțite de imagini surprinse în nenumărate fotografii. Cu o caldă și aleasă prietenie, simțim cum autorul ne întinde o mână să pornim împreună să vizităm și să trăim momente de rare frumuseți și împliniri.
Visul de odinioară, atât de neclintit din speranța românilor, acela că „vin americanii” să ne izbăvească de prigoana comunistă, nerealizându-se, pentru scriitorul Nicolae Bănicioiu s-a împlinit abia în iunie 2023, prin vizita pe care a făcut-o pe pământul mult visat: „Căci demult aveam în plan,/ Visul Nord-American”. După cum se vede, visul acesta încă dăinuie. Așa se explică cel de al doilea titlu dat cărții, pus între paranteze (Visul american).
Cu toate că evoluția mijloacelor de comunicare ne-a adus la îndemână apropierea celor mai îndepărtate locuri ale lumii noastre de parcă ar fi acum un sat mai mare, dorința de a călca pe întinsul altor zone pământene, de a respira aerul altor zone geografice, de a-ți umple sufletul în mod direct cu altfel de frumuseți și realizări, e o dorință firească a fiecărui om de a fi realizată în cursul vieții. E mare diferența, să zicem, între imaginea cascadei Niagara văzută și descrisă la televizor și ceea ce ți se oferă la fața locului. Vuietul căderii de la mare înălțime a imensei cantități de apă, tremurul pământului sub picioare, apropierea cu barca de căderea apei, aerul încărcat de aburi, uneori câte două-trei curcubeie, mulțimea de oameni, nicăieri mai diferiți. atrași din toate colțurile lumii, sosiți să vadă această minunăție a lumii care te transportă parcă într-o altă lume, una nepământeană.
Am așteptat cu mult interes acest volum. Eram foarte curioasă să văd cu ce ochi privește Nicolae Bănicioiu această Lume Nouă, el fiind o persoană mai obiectivă decât mine, o persoană cu formație profesională de ofițer cu grad înalt și, pe deasupra, umblat prin lume.
Obiectivă încercând să fiu și eu în aprecieri, pot spune că și acest volum, ca și celelalte în care se relatează impresii din alte minunate călătorii, cred că poate sta într-un raft onorabil în oricare bibliotecă. În acest volum m-am regăsit în multe pagini care mi-au reîmprospătat trăiri, fapte, idei, mi-au umplut o parte din golul pe care îl urzesc obișnuința, rutina sau oboseala anilor, un gol care, treptat și în tăcere, decupează zone tot mai mari din sufletul nostru. Dar luând distanță și privind obiectiv în aprecieri, pot spune că, prin acest volum, a urcat încă o treaptă pe scara realizărilor.
În aceste câteva rânduri nu intenționez să merg pe firul narativ, intervenția comentariilor mele poate fi inutilă. Consider că frumusețea, importanta și unicitatea locurilor vizitate, e mai bine ca cititorul să le descopere în această „Lume veșnic nouă” direct din paginile cărții. Eu încerc să notez câte ceva din ceea ce mi s-a părut demn de remarcat. În primul rând, remarc o noutate. Pasionat de frumusețea folclorului nostru și cu ușurința versificației înnăscută, încă din volumele anterioare, autorul a înnobilat paginile sale de proză așezând, în cea de a doua parte a scrierilor, versuri de factură folclorică. În volumul de față, proza alternează cu versurile sale mult mai numeroase și mai bine ticluite. Frumusețea și vibrația versurilor sale, așa cum mărturisește autorul, adesea au izvorât la fața locului sau ca ecou al impresiilor trăite recent. „Și rulând autocarul”, străbătând spațiile largi între localitățile de pe traseu, mi-l imaginez trăind muzicalitatea și cadența versurilor care par că-i ies sfârâind cu multă ușurință printre degete. Astfel, descrierile sale în proză câștigă, pe lângă calmul și claritatea ce-l definesc, și un plus de farmec, de emoție, culoare, muzicalitate și viață, așa cum îi sunt hărăzite poeziei. Aprecierea folclorului l-a determinat pe scriitorul Nicolae Bănicioiu să așeze la începutul volumului maxime și cugetări celebre din cultura nativilor aborigeni din America de Nord: „Viteazul moare o dată, lașul de multe ori!”; „Feriți-vă de omul care nu vorbește și de câinele care nu latră!”; „Dacă vrei să fii tare ca bizonul, nu mânca bizonul, ci… ceea ce mănâncă el!”; „Când ultimul copac este tăiat, ultimul râu este otrăvit, ultimul pește e prins, abia atunci omul va înțelege că banii nu pot fi mâncați!”.
Volumul capătă frumusețe chiar de la deschiderea propriu-zisă în care prezintă planul excursiei în versuri, urmat de proză cu o maximă așezată ca motto: „Călătoria este o aventură, iar descrierea ei este povestea care mângâie spiritul și-i devine balsam”.
Ca și celelalte volume anterioare, și acesta poartă amprenta iubirii și a admirației față de făuritorii de frumuseți pământene și spirituale. După ce îi închizi copertele, simți în continuare plăcerea unei lecturi învăluite în aura frumuseții izvorâte din limpezimea simplității pe înțelesul tuturor, la care se adaugă și delicatețea și frumusețea spirituală.
Admirația pentru Canada se poate întâlni chiar din primele rânduri, în cuvinte pline de vibrație: „«CANADA, O IUBIRE FĂRĂ MARGINI!». De ce i-am spus «O iubire fără margini»? Păi, cum să-i spun «Tărâmului» atât de îndrăgit și faimos din «Rotundu’-ndepărtat», cu atâtea frumuseți naturale, bogății și oameni deosebiți care au făurit o istorie legendară? Tărâmului grandios care ocupă locul al doilea în lume, dat în dar de Dumnezeu oamenilor cu atâta generozitate?”
Ajungând în USA, impresionat de multe dintre cele văzute, mai ales de mulțimea zgârie-norilor din New-York, dar și ai altor părți, relatează adesea într-un flux poetic curgător: Căci zgârie-nori, mulțime,/ Nicăieri nu sunt în lume;/ O puzderie-ancorată,/ Între Cer, Pământ și Apă!”
Cuvintele de apreciere pe care i le-am atribuit autorului Nicolae Bănicioiu, consider că sunt pe deplin meritorii, deoarece scrisul și publicarea lui și-au făcut loc în preocuparea sa prin anii mai târzii ai vieții, având curajul să-și așeze cuvântul pe altoiul dintre perseverență și speranță și, după cum se știe, viața e de partea celor curajoși. S-a împlinit acest dicton urcând câte o treaptă cu fiecare apariție a volumelor sale. Volumul acesta despre pământul Americii de Nord poate fi citit cu multă plăcere și interes inclusiv de locuitorii lui. Cu toții suntem stăpâniți de dorința de a gândi și de a trăi frumos, iar acest volum ne sugerează că putem face un pas mai aproape de împlinirea lui.
Multe pagini, dar mai ales concluzia finală impresionează prin tonul care răspândește pace și o bună înțelegere a oamenilor, a faptelor și a locurilor de o rară frumusețe. Sunt pagini izvorâte din limpezimea gândurilor profunde, pagini ieșite la lumina adevărului dintr-o inimă mare care îl așază pe scriitorul Nicolae Bănicioiu pe acel podium înalt al înțelepților noștri strămoși.
——————
Elena BUICĂ
Pickering, Toronto, Canada
16 ianuarie 2024
