Dragă Moş Crăciun,
Sunt foarte tristă! Bunicul meu mi-a vorbit foarte mult despre tine, despre sufletul tău bun, despre grija şi dragostea pe care le ai pentru copii. Îmi spunea că eşti Dumnezeul nostru al copiilor, că tu ne înţelegi cu adevărat, că ne înveţi despre iubire, iertare şi ne faci să fim buni, înţelegători, harnici, respectuoşi, cuminţi… Într-o zi un copil mi-a spus că nu exişti, că părinţii ne cumpără cadourile pe care le primim, că cineva se îmbracă la fel ca tine şi că suntem minţiţi. Am alergat la bunicu’ şi i-am spus asta plângând!
„Nu-i lua în seamă! Moş Crăciun există, cum să nu existe! Cum să nu existe cineva care să aibă grijă de grijile copiilor? Cum ar fi sărbătorile fără bucuria de a primi un dar sau fără bucuria de a face un dar, adică fără Moş Crăciun? Este parte din copilăria ce fiecare o avem! Este în fiecare ninsoare, este cel care ne îndeplineşte dorinţele, cel care ne învaţă multele lucruri ale cuminţeniei pământului. Moş Crăciun este în fiecare răsplată a dorinţelor noastre pe care o primim. Nu trebuie neapărat să-l vedem, ci să-l simţim!”, mi-a zis bunicul în timp ce-mi mângâia părul prins în codiţe.
Oamenii mari cred că dacă ne cumpără o jucărie, o păpuşă, dulciuri sau nu mai ştiu ce, ne fac fericiţi! Nu! De jucării ne plictisim repede, jucăriile au suflet numai dacă noi le dăm suflet. Mai toţi oamenii din jur nu se poartă cu noi precum ei între ei ori precum bunicul cu mine. Nu sunt ei cu adevărat când ne vorbesc! Fac eforturi să se coboare la nivelul nostru şi noi simţim asta.Cred că noi, copiii, nu suntem în stare să-i înţelegem, şi asta mă doare!
Dar cel mai mult mă doare că ei nu cred în tine! Prin neîncrederea lor şi prin ceea ce fac, întristează povestea despre tine. Peste tot în magazine văd costume penibile pe care ei le îmbracă să devină ca tine, adică Moş Crăciun! Măşti oribile din plastic cu un chip schimonosit ce se vrea a fi al tău! Încă de la serbarea de la grădiniţă observam părinţi ai unor colegi deghizaţi în Moş Crăciun! O mască urâtă ce se depărta de faţă când vorbeau, prin nişte găuri li se vedeau ochii, gura, dinţii…, barbă şi mustăţi din vată, mâini cu tatuaje ale căror degete aveau verighetă, ceas sau chiar inele. Pe dedesubt li se vedeau cămaşa și puloverul… Groaznic! Niciun copil de acolo nu avea cum să creadă că acela e Moş Crăciun, adică tu cel coborât din cerul zăpezii pentru noi! Colegul care mi-a zis că tu nu exişti îmi spunea înciudat: „Cei mai mulţi ne prefacem că ne bucurăm numai ca să le facem pe plac şi să le răsplătim cazna pentru efortul acestei mascarade şi a pachetelor frumos colorate pe care trec numele nostru pentru ca MOŞUL să nu le încurce”.
Sunt tristă pentru necredinţa în tine! Cum te pot umili oamenii mari în aşa hal? Oare ei nu privesc un copil dormind? Nu-i văd zâmbetul? Au uitat de dorinţele şi visele copilăriei lor? Toţi bunicii şi străbunicii plecaţi în Cer sunt Moş Crăciunul nepoţilor lor!
De câţiva ani buni eu ştiu că părinţii îmi cumpără jucăriile şi toate cadourile pe care le găsesc la rădăcina bradului, chiar dacă ei îmi spun cu convingere că sunt de la Moş Crăciun! La început m-am întristat pentru că mă minţeau şi pentru că asta ar fi putut să însemne că tu, cel care îmi bucuri sufletul, nu exişti! Ce altă durere poate fi mai mare pentru un copil decât necredința în tine?
De multe ori găseam cadourile ascunse prin casă cu multe zile înainte de noaptea de ajun când se fac daruri. Le priveam şi nu aveam curajul să le deschid. Părinţilor nu le spuneam nimic! În seara de ajun veneau în camera mea, discutau cu mine nimicuri, apoi unul din ei zicea: „Ia tăceţi puţin! Hei, faceţi linişte! De ce-or fi lătrând câinii în halul ăsta?” Apoi unul din ei mergea să vadă ce se întâmplă şi după câteva minute striga: „Veniţi repede, repede! Ia uitaţi ce este aici la brad! Ioana, a venit Moşul!” Câteva din cadourile văzute de mine cu multe zile înainte erau acum sub brad, dar erau şi altele noi. „Măi da şmecher mai e moşul ăsta! Cum o fi putut el să intre fără să-l simţim?” zicea tata plin de entuziasm. Îi priveam cum se copilăresc! Şi câtă bucurie aveau în suflet pentru mine! Toată această cazna a lor era ca eu să cred şi să mă bucur! Deci ei nu cred, dar doresc ca eu să cred! Ei ştiu că asta mă poate face fericită! Îmi aminteam şopocăielile lor de prin bucătărie din care prindeam frânturi şi înţelegeam că se sfătuiau asupra cadourilor. Îmi aminteam cum economiseau bani pentru a cumpăra cadourile cele mai frumoase, apoi îmi imaginam drumurile lor prin magazine, căutările, ezitările în a alege, găsirea momentului când să le pună sub brad, când să mă cheme şi tot acestă fantezie prin care ei doresc, ca de fiecare dată când sunt sărbători, eu să cred în tine Moş Crăciun! Adică să mă bucur, pentru că venirea ta este cea mai mare bucurie a noastră! Tu înţelegi? Ei nu cred în tine dar doresc foarte mult ca eu să cred! Acum când îţi scriu eu plâng Moş Crăciun! Plâng de bucurie! Uită-te şi tu cât de mult mă iubesc părinţii mei! Dragii mei părinţi, iubiţii mei părinţi! Sunt minunaţi, extraordinari! Îi iubesc din toată fiinţa mea! Dar cum să le spun? Cum să le spun Moş Crăciun că eu ştiu ce au pus ei la cale şi că eu cred în tine? Nu pot! Nu pot! O să mă căznesc să învăţ şi mai bine, să iau premiul întâi, o să mă ofer să merg eu la cumpărături, o s-o ajut pe mama, o să mă străduiesc să nu-i supăr cu nimic…, cu nimic! Şi tot ce ştiu că tu vrei să fac, eu voi face! Vreau să fie mândri de mine, de fetiţa lor!
Desfăceam pachetele ţipându-mi bucuria pentru fiecare, apoi îi îmbrăţişam pe amândoi. „Măi da ce darnic este Moşul ăsta…! Acolo ce ţi-a adus Ioana?”, spunea tata plin de bucurie. Vezi Moş Crăciun, dacă ei ar şti ce nespusă bucurie îmi fac şi cât de mult îi iubesc, ar înţelege că tu exişti! Nimeni nu ar fi putut aduce în casa noastră atâta bucurie! Îţi mulţumesc pentru tot ce faci pentru ca noi în noaptea de Crăciun să fim fericiţi!
Nu o să-ţi pun scrisoarea la poştă pentru că tu deja ai citit-o în timp ce eu am scris-o! O s-o păstrez pentru mine când voi fi mare şi voi avea şi eu copii! Vreau să-mi amintesc de ceea ce simt acum! Te las Moş Crăciun, ştiu că ai de simţit pentru toţi copiii şi te aşteaptă atâtea familii pe care tu trebuie să le faci în noaptea asta fericite. Dacă îl vezi pe acolo prin Cer pe bunicii mei, să le spui despre mine!
Mulţumesc Moş Crăciun! Chiar dacă ştiu că tu nu mori niciodată, îţi urez sănătate!
Cu drag,
Ioana
***
De obicei înainte de culcare, mama Ioanei intra în camera fetei să-i stingă lumina şi să o învelească! Acum intrară amândoi! Ioana adormise într-o parte, cu faţa spre fereastră. Scisoarea către Moş Crăciun era pe pernă lângă părul ei răsfirat ca un evantai de gânduri. O luară cu grijă… Citeau în tăcere… Din când în când se uitau unul la altul, apoi la Ioana, semn că erau profund uimiți… Sfârșitul lecturării îi gasiră împietriți ca două statui… Se contopiră, apoi, într-o îmbrățișare cum nu mai reușiseră vreodată… Se strângeau cu putere ca şi cum se descopereau cu adevărat… Ochii lor aveau lacrimi! Nu foloseau cuvinte, dar simțeau starea de fericire adevărată! Lacrimile lor, sau poate ceva din ce acum visa, o făceau pe Ioana să zâmbească. Într-un târziu o înveliră, aşezară scrisoarea în locul în care o găsiseră, stinseră lumina şi ieşiră!
Ajunşi în dreptul bradului observară un pachet nedesfăcut! Nu era din cele cumpărate de ei! Mama Ioanei se aplecă şi îl ridică! O fundă roşie îl petrecea în formă de cruce, iar de ea era legat un carton cât o carte poştală pe care era scris: „Pentru părinţii Ioanei de la Moş Crăciun!”
———————
Emil PROȘCAN
Mizil, Crăciun 2022
