Numele meu este Bianca Alexandra Cobori, am studiat Antropologia Economica si in prezent ma ocup de Management Cultural. Am 24 de ani, locuiesc in Bucuresti si pentru mine Rosia Montana reprezinta, dincolo de o chestiune amplu controversata, acasa. Am plecat in urma cu cinci ani dintr-un loc saracit fortat, cu o comunitate despicata, cu oameni independenti si mandri transformati peste noapte in cersetori la usile unei companii aparute din senin si de niciunde; dintr-un loc controversat in care planurile de viitor, principiile, valorile sau prioritatile fusesera sterse ca prin minune si inlocuite de un parvenism si pierdere a verticalitatii ce pareau sa convina ambelor parti. Oamenii deveneau bogati peste noapte si plecau dintr-un loc in care parca nu fusesera niciodata, in timp ce o companie straina fara vreo istorie sau responsabilitate, inghitea incetul cu incetul, o localitate intreaga si facea presiuni fantastice asupra oamenilor ce-si pastrau inca scepticismul.
Mesajul devenise clar, sau sunteti cu noi sau impotriva noastra, iar in lupta dintre o companie cu un capital puternic si o comunitate de oameni simpli, tabara era aleasa fara a sta prea mult pe ganduri; localitatea devenise astfel, un loc din care un tanar pleca fara prea mult regret. Strategia tacita de marketing functionase perfect – oamenii se simteau martorii neputinciosi ai propriului esec, banul fara munca in schimbul unei case, al unui pom sau … mormant din cimitir, primea semnificatia majora, iar parintii renuntau sa mai investeasca in vreun fel in studiile copiilor lor, in conditiile in care compania ii transforma, pe loc si fara pretentii, in falnici angajati ai unei structuri multinationale, la care ei – oameni simpli, nici nu ar fi visat. Mai mult, laptele si mierea urmau sa curga feeric in noua localitate pe care compania urma sa o construiasca in varful unui munte (ca acel teren era probabil instabil, ca nu era nici o posibilitate reala a unei vieti normale intr-o zona ce nu fusese locuita niciodata din motive mult prea lesne de inteles, sau ca in jurul localitatii viitoare, pamantul urma sa fie dinamitat si ciuruit de acesti falnici salvatori-cautatori moderni de aur, nu prea mai interesa pe nimeni). Pentru ceilalti oameni, constituiti de ceva vreme in minoritate, lucrurile erau ambigue, simteau teama pentru ceea ce urma sa se intample si intuiau ca, povestea minunata povestita de cei mari si cei mici deopotriva, era o catastrofa camuflata de minciuni, reclame, sponsorizari ieftine si autoritati devenite impasibile. “Hopul” initial fusese depasit – dupa vreo 10 ani de stiri neoficiale si zvonuri raspandite pe la colturi, unii oameni implorau un loc de munca in cadrul companiei (cei cu reale capacitati de uitare a propriei verticalitati, ajunsesera chiar directorasi cu un job description pe care nu-l puteau nici traduce in limba romana), ceilalti asteptau cu ardoare vanzarea proprietatilor si stateau cu actele de proprietate la coada, la usile birourilor lor, in timp ce restul minoritar prefera sa-si traiasca in continuare viata, sa mearga la serviciu si sa-si trimita copiii la scoala.
Peisajul social era discordant, ambiguu si demn de a fi studiat la cursurile de sociologie. Se produsese o ruptura in toate aspectele vietii, atat in cadrul localitatii, cat si in jur; viata nu mai era demult normala si transformarile creasera un cadru sufocant in care simteai nevoia de a evada. Eroii salvatori ajunsesera deja, golisera scolile, bisericile si casele de orice urma de viata, si mesajul care se prefigura era acela ca, viata va deveni intr-adevar insuportabila. Timpul a trecut, lucrurile s-au schimbat prea putin, credinta sociala potrivit careia singura sansa de salvare e reprezentata de depopulare si stergere de pe fata pamantului, este adancita, iar speranta ca autoritatile isi vor face treaba si vor avea grija de cetatenii sai contribuabili, a fost deja ingropata.
Povestea de ansamblu a localitatii e cunoscuta de toata lumea, insa povestile marunte ale oamenilor sai sunt trecute fortat in anonimitate de cate o strategie de marketing scumpa, si totodata ridicola, ce scoate in fata robotei fabricati, cu povesti false si vieti vandute. În ceea ce ma priveste, localitatea devenise un loc dezolant, in care viitorul si alegerile lui nu mai apartineau oamenilor si in care disparuse orice urma a unei comunitati sau a unei existente libere, neconditionate sau asumate responsabil si constient de fiecare in parte. Nu m-a incercat nici un regret in momentul in care am plecat la Bucuresti sau la scurt timp, cand am parasit tara cu o bursa de studii pentru SUA. Ironia a fost si in acest caz, de o promptitudine fulgeratoare si la nu foarte mult timp de cand parasisem tara, jurandu-mi sa las in urma toata controversa legata de acest proiect care se transformase deja in banalitate, un subiect rasuflat ce nu implica decat o opinie semi-analfabeta de tipul pro sau contra, imi dadusem seama ca dincolo de imagini ale caselor parasite, oameni saraci si ingrijorati, era singurul loc pe care il puteam numi acasa si pe care il iubeam. Lucrul care trebuie totusi subliniat, este ca, presiunea exercitata asupra localnicilor si asupra familiilor lor este enorma, sentimentele sunt de constientizare a implicarii si afectarii directe, dar si de neputinta absoluta, de teama ca nimic nu va mai fi la fel si ca, orice posibilitate de alegere a viitorului va fi stearsa. Este incredibil de simplu sa cumperi un om; in schimbul a catorva sute de euro si a unui loc de munca pentru un membru al familiei, omul apare la televizor si spune tot ce vrei tu sa spuna, nu gandeste, nu reflecteaza la continutul acelor cuvinte sau la posibilele lor implicatii, proiectarea existentei lor in viitor sau construirea unor obiective pe termen lung, devenind inaccesibile. Detasarea este aproape imposibila si stabilirea obiectivelor si a prioritatilor devine invariabil conditionata de acest factor extern ce-ti impune inclusiv limitele gandirii critice si a capacitatii de a imagina un viitor pentru propria familie. Nu am fost deloc surprinsa cand, dupa terminarea facultatii aflandu-ma in vacanta la parintii mei, descoperisem ca aproape toti tinerii din localitate devenisera dependenti de aceasta companie. Nu eram surprinsa, si nimeni nu ar fi fost, in conditiile unei minime reflectii asupra manierii lor de a actiona.
Noi facem parte dintr-o generatie care a crescut sub umbra somajului, a posibilitatilor limitate sau a oportunitatilor muribunde. Un copil care creste si se dezvolta cu teama poate inconstienta asupra unui pericol de sfidare a propriei libertati, a alegerilor viitoare si, implicit, a vietii in sine, ajunge un om cu prea putina incredere in propriile forte, in propria capacitate de a reusi pe cont propriu, in libertatea de a gandi, de a alege si de a visa. Privind in urma, imi dau seama ca, manipularea exercitata a fost de dimensiuni inspaimantatoare si a cuprins toate aspectele vietii. Credinta in propria libertate si putinta de a realiza lucruri de durata, de a aduce o mica contributie sau, de ce nu, o schimbare in lumea in care traim, a fost sfaramata. Sunt asadar usor de inteles alegerile acestor oameni, alegeri ce cred ca, nici nu le-au apartinut vreodata. În aceste conditii, luand in considerare influenta si puterea unei manipulari imbracate in straie de bunavointa, nu este greu de inteles pesimismul adoptat de oameni, si conul de umbra in care au ales sa se refugieze, frustrati, indurerati de simtul unei neputinte insuflate fortat, luptandu-se cu o dezbinare a propriilor alegeri si decizii.
E atat de simplu sa convingi un om ca viata lui e lipsita de valoare si ca e lipsit de putinta de-a schimba ceva. Nu stiu daca oamenii in general, au capacitatea de a schimba lumea, stiu insa ca, oamenii ambitiosi si increzatori in propria valoare si propriile vise, pot face orice. E un lucru pe care nu l-am invatat la Rosia Montana, ci departe, colorand banalitatea pesimismului si inconsistenta temerilor, cu oameni, vise, idei, posibilitati, incredere. Sprijinita continuu de parintii mei, carora le voi fi recunoscatoare mereu pentru faptul ca, pe de-o parte au considerat educatia ca fiind pionul principal si m-au sprijinit pe toata durata studiilor, iar pe de alta parte au avut suficienta incredere in a ma lasa sa iau propriile decizii, am avut prilejul de a avea ca mentori oameni remarcabili, de a calatori, de a cunoaste oameni de pe toate continentele, de a participa la proiecte importante in mai multe tari si de a incerca sa creionez un viitor neconditionat de cineva. Probabil am avut alte sanse, decat fostul meu coleg de clasa care vrea sa ajunga miner la RMGC in binecunoscutele clipuri publicitare, dar asta doar datorita faptului ca, parintii mei care au muncit mereu din greu, si-au pastrat incapatanarea de a nu cere ajutorul nimanui si m-au invatat importanta asumarii responsabilitatii in rezolvarea propriilor probleme.
M-am intors in tara cu un altfel de sentiment si mod de a privi lucrurile; merg la Rosia Montana de fiecare data cand am cateva zile libere, observ aceeasi incertitudine si chiar teama in ochii oamenilor, si imi dau seama ca miza e mult mai mare decat credem. Cand un om ia decizia de a pleca oriunde in lume, este o decizie personala, cand oameni care nu vor sa plece sunt stramutati abuziv, fiindu-le smulse radacinile si orice legatura cu trecutul, este o crima. Iar daca, aceasta crima e posibila si mai mult, ramane nepedepsita datorita banilor, mesajul transmis celor de-acum si celor ce vor fi, e de un tragism istoric.
Rosia Montana e mai mult decat un loc cu bogatii istorice si monumente ale naturii, e mai mult decat patrimoniu si vestigii, e pentru unii oameni, acasa. E locul in care tinzi mereu sa te intorci si sa ceri ajutor, e locul familiar si prietenos in care stii ca il vei primi. De aceea, rosienii nu scriu de obicei scrisori catre Romania, nu implora ajutor, nu cred in locuri de munca ce nu vor exista niciodata, nu isi deplang la televizor soarta ce ei si-au creat-o. Ei nu cer nimic, vor doar sa fie lasati in pace, sa-si creasca copiii si sa imbatraneasca in unicul loc in care concep ca ar putea sa o faca. Pentru ei, Rosia Montana nu e subiect de controversa, ci acasa, iar sentimentul ca acasa ar putea sa nu mai existe, devine coplesitor. De aceea, anonimitatea si refuzul de a aparea in public cu propria lor poveste, e drept, fara ciorapei crosetati, ci cu fapte reale pe care le traiesc in fiecare zi, devin mai prietenoase si astfel, nu risca sa transforme intr-o simpla bagatela unul dintre cele mai importante aspecte ale vietii lor. Ei participa activ la o altfel de Campanie Salvati Rosia Montana, isi propun sa ramana incapatanati in hotararea lor de a-si continua viata in casele lor, de a merge la biserica in care s-au casatorit sau si-au botezat copiii, de a colinda dealurile mereu aceleasi si de a povesti misterul fiecarui colt de stanca, deal sau mina turistilor doritori; de a pretinde ca, prin consecventa si credinta interioara, lucrurile nu se vor schimba. Iar aceste lucruri marunte dealtfel, cred ca salveaza Rosia Montana in fiecare zi. Rosia Montana e salvata prin fiecare banner, prin fiecare articol, studiu sau eseu, prin fiecare conferinta sau prelegere universitara, prin fiecare Fan Fest, cladire de patrimoniu restaurata, turist sau simplu gand bun. Astfel, e mentinuta in viata si continua sa supravietuiasca demonstrand ca, oportunitatile de dezvoltare sunt nenumarate.
Nu stiu exact motivul pentru care am exprimat in scris un alt punct de vedere, o alta fata a acestei cunoscute si totodata, obscure povesti…La insistentele prietenilor si ale colegilor mei, care erau stupefiati de povestea sosetelor crosetate si de imposibilitatea ca un copil sa faca o scoala fara ajutorul companiei, eram nevoita sa explic de ce parintii mei au avut o viata linistita, de ce muncind au reusit sa acorde copilului lor toate sansele, sau de ce nimeni din familia mea nu este dependent de sforile trase de aceasta companie. Din momentul in care m-am intors in tara, am dorit sa conving pe cat posibil, ca fortele proprii devanseaza capitalul si fondurile oricarei multinationale; ca devenind constient de propriul potential, devii liber si independent, iar acest sentiment e tot ce poate fi mai frumos.
Si totusi, dincolo de provocari, riscuri sau inevitabile frustrari, ramane formidabila mobilizare a societatii civile, intr-o perioada in care multi o consideram imposibila. Îmi amintesc uimirea pe care am avut-o in SUA cand, stand de vorba cu un grup de prieteni arheologi de la o universitate franceza, observam fascinatia pe care o aveau fata de istoria si patrimoniul arheologic al Rosiei Montane, in timp ce isi exprimau ingrijorarea cu privire la viitorul acesteia. Pe de-o parte, era surprinzator interesul unor oameni ce nu aveau nicio legatura directa cu localitatea, iar pe de alta parte, era prima data cand, intr-un context legat de Rosia Montana, auzeam de patrimoniu, conservare, management al patrimoniului cultural, turism, dezvoltare…Ceea ce auzisem pana atunci, era doar exploatare (a aurului, a oamenilor), somaj, zona defavorizata, vieti si sanse irosite… Iar din acel moment, am fost martorul unei agregari unice in Romania, intre oameni si organizatii, in care obiectivul comun era transmiterea unuia dintre cele mai importante mesaje si totodata, semnale de alarma din perioada contemporana. Cred astfel ca, lucrul acesta reprezinta un succes in sine si un pas important in salvarea uneia dintre ultimele dovezi ale autenticitatii, valorii spirituale si ale pasilor nostri in istorie, ale unei mosteniri unice ce nu-si merita acest viitor incert. Sper ca aportul fiecaruia sa aiba efectul pe care il dorim cu totii si sa devina o poveste frumoasa a increderii, a valorilor comune si a solidaritatii.
Multumesc pentru rabdarea de a citi pana la capat si un an bun sa avem cu totii!
