În urmă cu câteva săptâmâni am primit un email de la un bun prieten al meu, Nicholas Buda, ziarist la New York, în care mi se solicita participarea la un proiect intitulat „Literatura fără Frontiere”. Un proiect inițiat de către același prieten cu care, în urmă cu peste zece ani, am participat în proiecte culturale la Cluj-Napoca și la Universitatea Ponficia din Salamanca, în Spania. Ideea lui este foarte interesantă, cu o formulă aplicabilă atât în domeniul cyber cât și într-o revistă de specialitate, încât am dorit s-o fac oarecum publică. L-am sfătuit însă pe amicul meu să țină seama de anumite coordonate, pe care mi–am permis să i le enunț, într-un reflex prietenesc spotan, trimițându-i o scrisoare despre literatură. De fapt mă adresez unui publicului larg, dumneavoastră celor care citiți, iubitori ai literei, pentru a nu cădea în capcana unor superficialități de lectură regretabile.
Haideți să vorbim despre literatură! De la bun început ne vom lovi de două problematici: cea teoretică și cea practică. Pentru prima categorie avem scriitorii de mâna a doua, care folosesc scrierilor celor de prima mână. Şi aici se prezintă lucrurile în variate paliere. Pentru a doua categorie avem scriitorii de primă mână: poeţi, eseişti şi prozatori – romancieri şi nuvelişti. Pe de o parte academicii, care consideră că deţin cheia înţelepciunii, îmbrăţişează diverşi termeni dintre care, în timp, s-au reliefat: a) literaturi naţionale – aici intră literatura română, literatură spaniolă, germană, franceză… etc. b) literatura universală, literatură comparată, textualitate, teoria literaturii și estetică – toate acestea fiind obiecte de studiu la universitate.
În privinţa termenilor propuşi: Reţeaua Culturală – cultura este perimetrul cel mai larg posibil care îmbrăţişează întreaga realitate umană. Termenul reţea este unul care relativizeză în loc să specifice cultura, deci mi se pare impropriu, este mai mult o percepere materialistă a realităţii spirituale. Cultura este absolut, iar reţeaua este relativ. Ironic, oarecum spus, “Literatura fără Frontiere”- numele sugerat de amicul meu de la New York – intră în formule deja consacrate de Medici Fără Frontiere, care au în vedere acele zone fără acoperire economică din lumea a treia. Terminând facultatea, eu credeam că obiectul de studiu Literatură Comparată este unul ideal şi perfect – m-am înşelat profund şi din această cauză, am şi renunţat la el, zicând că noi de fapt facem Literatură. Problema nu este iniţierea unei pagini website – se poate iniţia, dar este altceva, este vorba despre calitatea creaţiei! În general omul este creator prin excelenţă, dar creaţii de nivel minor, ce ţin mai mult de supravieţuire decât de eternitate. O cauză ar fi graba cu care se trece peste detalii şi peste exigenţele scrisului. Nu fiecare om care scrie este scriitor – la Cluj era unul, membru al Uniunii Scriitorilor, pentru că omul scosese un volum de versuri şi avea legitimaţie de la Uniune. La el am văzut şi eu cum arată o legitimaţie de la U.S. dar de fapt nici măcar umbră de scriitor nu era, deşi era um membru cotinzant. Toţi scriu, dar scriu spre moarte, nu spre viaţă. Scriu ca să vândă, nu ca să rămână, un fel de manelişti de duzină. Scriu şi nici măcar nu au citit un scriitor ca lumea, în sensul să-l vadă, să-l înţeleagă şi să-l “retrăiască” estetic. Într-adevăr, sunt şi multe spirite dotate, dar ele sunt leneşe şi nu vor să iasă în faţă. Sunt timizi, critici şi nici nu ştiu că au un talant. Pe de lată parte, vine prigoana vieţii care nu-i lasă să creeze pentru că trebuie să piardă vremea sclavagist pentru a supravieţui. Sincer, dacă asociem literaturii un alt cuvânt o desfiinţează, istoria literaturii este istorie, literatura comparată este comparare, literatura universală este istorie universală, literatura religioasă este religie, literatura fără frontiere este politică. Ceea ce reţin din elanul tău este pornirea, dorinţa de a face ceva. Să nu uităm că în 1921 la Cluj, în sediul “Continentalului” din vremea noastră s-au pus bazele GÂNDIRII, revista culturală cea mai puternică pentru un deceniu şi jumătate, până când a alunecat în extrema dreaptă, de către doi entuziaşti: un scriitor kilometric, Cezar Petrescu şi un gânditor profund, Lucian Blaga.
Înainte de toate trebuie să fixăm exact obiectivele urmărite şi respectarea lor. Este adevărat că programul şi rigiditatea unor linii neagă creativitatea, dar când se proiectează ceva, se deschid nişte orizonturi şi se trasează nişte directive, vorba comuniştilor. Acestea sunt esenţiale. Pentru că, eu personal mă gândesc. Oare nu-i o prostie ceea ce spun? În ce constă adevărul afirmaţiei mele? Cum se raportează alţii la textul meu în momentul recreării lui în mintea lor – convergent sau divergent? Și aşa mai departe. Astăzi se spun multe măgării exact pentru că oamenii sunt convinşi că sunt deştepţi şi realitatea este alta. Niciodată nu se gândesc că vorbesc prostii. Şi vine problema şlefuirii. Eminescu a fost mare pentru că a publicat lucrări perfecte, adică transpirate, verificate şi răsverificate. Când raportul de text tăiat depăşeşte textul scris, există toate şansele, dar niciodată siguranţa că ne aflăm în faţa unui scriitor. Cititorul citeşte ce-i dai. El nu ştie de nevoinţele şi chinurile “creaţiei”. Sunt creatori şi creatori. De exemplu Slavici şi Sadoveanu scriu cursiv. Alţii precum Arghezi scriau chinuit. Alţii precum Stănescu scriau într-un ritm boem. Viaţa pentru ei era text, ei scriau dinlăuntrul lucrurilor şi a evenimentelor. Nu imaginau, ci trăiau şi vorbele picurau hemografii, adică scrierea cu tine însuţi. Avem condiţia de artişti de geniu pentru că suntem săraci şi nu ne-a cumpărat încă nimeni, dar uităm că perioada “geniilor” era secoul XIX. Pe de altă parte, societatea româneasă şi internaţională suferă de plaga “chat-uirii” sau a “chat-ului”, fără să se gândească că bârfa este o risipire şi o pierdere de timp.
Literatura prin însăşi natura ei este “fără frontiere” dar în momentul în care se face declarat, cu program bine stabilit, care presupune existenţa unei ideologii, nu mai este literatură, ci politică. Cum literatura este artă, atunci poate mai indicat ar fi să ne legăm de actul scrierii, care este mai puţin pretenţios, generos la maximum şi s-ar tolera prezenţe “pseudo-literare”. Un scris bun se cizelează în timp. Un scriitor nu se naşte, se face, se autoeducă. Până acum, deşi s-au încercat în diferite sisteme totalitare, nazist şi comunist, să se scoată scriitori prin şcoală, au dat faliment. Nu pot ieşi mai mulţi scriitori decât intră. Şcoala te cizelează, îţi ascute simţul, dar nu îţi dă inspiraţia, care constituie materia primă. Inspiraţia nu vine, ci se construieşte pe baza culturii lingvistice, date de limba maternă sau una pe care scriitorul o simte. Nu poţi scrie fără a simţi limba, pentru că limba nu este un instrument, nu este materia primă a literaturii, ci este un orizont, o cultură, un mod de a exista ca om.
Deci, interpretarea actului artistic nu are nimic de a face cu căutarea şi identificarea surselor materiale, de la cine a luat şi ce anume a luat, după cine s-a luat şi alte idei asemănătoare, pentru că fiecare operă de artă nu intră într-un câmp al comparativismului, cum s-a crezut şi încă se mai crede, ci este produsul unui proces fundamental uman de creaţie. Compararea încalcă specificul artei de orice fel ar fi ea, este un factor extern operei, nu şi omului, pentru că omul mereu compară fără să se gândească el compară totul: mere cu pere, cu portocale, opere de artă, creaţii unde puţin contează actul creaţiei.
De ce se poate face un website puternic în direcţia scriiturii? Pentru că oamenii au elan, pentru că omul creează în fiecare clipă câte ceva şi mai ales pentru că există accesul la cheia actului de creaţie. Mulţi creează şi nici nu ştiu ce fac. Justificarea lor copilărească este simplă: “aşa mi-a venit”, aşa prezintă ei inefabilul actului de creaţie. Tuturor le vine, dar puţini şi fac ceea ce le vine. Aici este toată diferenţa între cei care scriu şi cei care nu scriu, nu pentru că nu le-ar veni, ci pentru că sunt leneşi.
Problema selecţiei şi aici intră “critica” în joc, dar nu înţeleasă ca o disecare a operei, o desfiinţare a scriitorilor sau o prezentare a carenţelor, ci fundamental ca un act “de punere în valoare” a operei. Astăzi trăim fenomenul “actului comercial” de creaţie, când scriitorii scriu pentru a primi bani, pentru a supravieţui, transformându-se în nişte sclavi ai editurilor.
