Ce cald, ce adânc e cuvântul! Ascunde în el si cer și pământ, și cântec și culoare – lumi nemuritoare. De mică m-a fascinat puterea lui de seducție. La bunicii din partea tatălui, unde-mi petreceam zilele de vară, în Mihăilenii, în care aerul vibra de notele muzicii lui Enescu, nu putea veni nimeni în vizită fără „să se bucure de ifosele mele de artistă…” Pragul unei odăi – casa era sistem vagon – devenea „suscena” pe care urcam. Recitalul era bogat: poezii învățate, dar, mai ales, năstrușnicele mele improvizații – fie scurte versificații, fie fabulații…
Când bucuria descifrării literelor ce compuneau cuvinte am descoperit-o, a început patima lecturii… Radioul era pentru mine bucuria serilor, căci „Teatrul radiofonic” îmi facilita pătrunderea în lumi necunoscute create de Shakespeare, Schiller, Goethe, dar și de dramaturgi români. Nu întotdeauna înțelegeam mesajul, poate nici unele replici, dar deja în clasa a VII-a luasem contact cu marele capodopere ale literaturii.
Mai aveam un obicei. Ca mama să creadă că învăț și nici să nu vadă ce citesc, așezam, între paginile caietului studențesc de limba română sau de istorie, un roman… Așa am lecturat romane ca: „Bestia umană”, „Război și pace”, „Turba”, „Ion” ș.a. Ce-i drept, atunci, n-am înțeles prea multe. Și, totuși, îmi erau vii personajele principale, firul narativ, dar, mai ales, iubirea și descrierile, în special, de natură. Abia când am început să predau marele capodopere ale literaturii române, recitindu-le cu alți ochi și din cu totul altă perspectivă – „mutația valorilor estetice lovinesciene” și-a spus cuvântul…
Acum am realizat naivitatea cu care apreciam valoarea unei opere în anii fragezi ai adolescenței. Orașul meu natal – Dorohoiul – a fost o pepinieră de oameni valoroși, cu har. Nu-i pot uita pe dascălii mei, oameni dăruiți profesiei, bine pregătiți, ce se aplecau cu dragoste și înțelegere, dăruindu-ne din sufletul lor, dascăli ca: Doamna Colban, Doamna Guțic, Domnișoara Etner, Domnișoara Fraifeld, Directoarea Drafta, Profesorul de matematică și dirigintele Airinii și mulți, mulți alții. Eram o școală doar de fete. Școala avea cabinele și laboratoare bine dotate, bibliotecă, o mare și înzestrată sală de gimnastică, Orele erau o plăcere. Activitățile erau multiple, atât culturale, patriotice, cât și sportive, dar și excursii și tabere. Aveam si o echipă de dansuri.
Una dintre colege – Coca Sava a trăit o mare dramă – moartea mamei. Din câte-mi amintesc, atunci am scris prima poezie, pe tema morții, dedicată colegei mele. Mai țineam și un jurnal… care, păcat, s-a pierdut/ rătăcit când am plecat la București, la facultate, în septembrie 1956.
Scriam mici povestiri, începusem și un roman: „Furtunoșii ani ai tinereții”, făceam frumoase și bune comentarii, analize literare, cum se numeau atunci, pătrunzând adânc în multiplele semnificații ale cuvântului. Mă corecta, îndruma și, uneori… lăuda profesoara mea de română – Doamna Colban. Într-o tabără de vară, cea de la Bucșoaia, păzită pe două laturi, ca-ntr-un unghi de 90 de grade, de râul Suha la vărsarea în apele Moldovei, am avut bucuria să-l cunosc, într-o întâlnire organizată de profesorii responsabili, pe scriitorul Dragoș Vicol. Din câte-mi amintesc, asta a fost prima întâlnire adevărată cu un șlefuitor de cuvinte, căruia, cu mari emoții, i-am citit câteva fragmente/capitole din prima mea încercare de roman: „Furtunoșii ani ai tinereții”. Și acum, parcă-l aud, cu câtă delicatețe m-a îndemnat să scriu, la început, povestiri, legende, în general, proză scurtă și poezii. Din prima mea poezie erotică „De ce-aș fi trist?”, rețin și acum prima strofă:
„De ce să-mi pese că e toamnă, c-afară-i trist și e pustiu?
Că pomii-și dezgolesc a lor coroană, și-acuma-i cerul plumburiu?
Că nu mai sunt privighetori să-mi cânte în triluri de iubire – fericirea?
Ce-mi pasă de acestea – toate, când cuibărită-n suflet e iubirea?!?”
Poezia, care avea mai multe strofe, am citit-o, cu mari emoții într-o ședință a Cenaclului din Dorohoi. Profesorul conducător al Cenaclului mi-a lăudat poezia, care a făcut o impresie plăcută și auditoriului. Și, totuși, acesta a fost un moment neînțeles, atunci, de mine, când profesorul m-a întrebat, pe bună dreptate, care a fost sursa de inspirație, subliniind faptul că și marii creatori de frumos au, la începutul lor, modele… Nu știam atunci că apăruse poezia lui Tudor Arghezi „De ce-aș fi trist…”, poezie cu același titlu, pe tema morții, având, în prim plan, motivul toamnei… Fiindcă n-am înțeles atunci la ce se referea bunul Profesor, fără să vreau, ca un răspuns, lacrimi mari – cristale – se rostogoleau , scăldându-mi obrajii îmbujorați… N-am mai spus nimic, dar, în sinea mea, am jurat să nu mai merg la Cenaclul orașului, mai ales că urma să plec la București, la facultate…
La București, la Biblioteca din fața Palatului Regal, unde-mi petreceam cu plăcere timpul citind, fișând articole din diferite publicații de literatură și reviste ca „Teatrul”, etc, fișe pentru profesorul de Literatură Universală – Ovidiu Drimba, sau scriind referate pentru orele de seminar, aveam să descopăr la ce s-a referit profesorul responsabil al Cenaclului din Dorohoi… Aveam de pregătit un referat pe tema morții în lirica argheziană, cu trimitere la poeziile: „De-a v-ați ascuns”, „Duhovnicească”, „De ce-aș fi trist…” etc. Nici când D-na profesor Sion mi-a indicat titlurile poeziilor argheziene pe care urma să le analizez, n-am făcut nici o conexiune cu titlul primei mele poezii eroice; „De ce-aș fi trist…?” Abia, în Sala de lectură a Bibliotecii, în timp ce lecturam poeziile indicate, am revăzut, cu ochii minții, Ședința de Cenaclu și-am înțeles la ce s-a referit atunci Profesorul…: Poezia mea avea același titlu, nici măcar nu am pus la feminin „tristă”. În plus, motivul toamnei, versificația amplă… Deosebiri erau: valoarea estetică, dar și tema… Prea târziu… Revenind, în vacanță, n-am mai avut cui să-i dau dreptate… Plecase în veșnicia albastră. Atunci, am jurat, în gând, că nu voi mai scrie… Nu mi-am ținut decât parțial cuvântul… N-am mai scris o vreme…
Apoi, în special, după 1963, când Dumnezeu mi-a dăruit o fetiță, am început să scriu poezii, legende, povestiri…, publicate fie în presa locală, fie în „Antologiile”, scoase de Cenaclul „Octavian Goga” al cadrelor didactice din Cluj –Napoca, pe care-l frecventam, cu intermitențe, încă de la înființare – 1971, cred. Forțată de necesități, înființând, în cadrul fostului Liceu Energetic, din Cluj-Napoca, astăzi – Colegiul Tehnic Energetic, Cenaclul „Lucian Blaga”, am scris textele multor montaje, a unor cântece, a unui bocet – popular, a unor mici scenete, texte care, poate, se mai află prăfuite și uitate, prin vreun raft al Bibliotecii din Cabinetul de română, pe atunci „Liviu Rebreanu”, acum „Mihai Eminescu”.
Același lucru l-am făcut și când, timp de 5 ani, am fost Director coordonator al Școlii Generale Nr, 5, astăzi „Ion Agârbiceanu”, școală cu cel mai mare colectiv de elevi din țară, 79 de clase de elevi, în trei schimburi, plus Școlile și Grădinițele din subordine. În ambele situații, am fost răsplătită cu distincții și premii întâi la nivel republican.
Având responsabilități și în cadrul Colectivului de conducere al Cercului Profesorilor de limba română, dedicându-mi tot timpul profesiei de dascăl, promovam un învățământ activ – participativ, căutând să-i apropii și să-i fac pe elevi să înțeleagă magia cuvântului, să descifreze multiplele posibilități de expresie, multitudinea lui de semnificații, nu m-am mai aplecat asupra creației proprii.
Au mai intervenit, în 1993, și grave probleme de sănătate – un cancer de gradul 3A, cu tot tacâmul, pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, dar și a unui colectiv inimos de la Oncologia din Cluj, în frunte cu doctorul Gavriș, l-am învins. Deși ne-au forțat să ieșim la pensie, la limită de vârstă, în 1997, am păstrat vie legătura cu școala, participând la numeroase activități, dar, mai ales, legătura cu foștii mei elevi – „copiii mei de suflet”, mulți, acum, la pensie cu nepoți. Ei au fost cei care m-au îndemnat, „obligat” să debutez editorial, să-mi public o infimă parte din ce-am creat sau predat și păstrat în memorie, pentru a mă sărbători la împlinirea vârstei de 75 de ani, în noiembrie 2014.
Așa, în două luni, grație unor editori inimoși, ca cei de la RISOPRINT din Cluj, am reușit să aduc la lumină două volume: „Trăiri îmbrăcate-n cuvinte” și „Lecturi subiective”. Lansarea a avut loc în sala „Teatrului mic” al Colegiului Tehnic Energetic – școala mea de suflet, cu participarea unui numeros auditoriu – foștii mei elevi, oficialități, rude și prieteni, moderator fiind fostul meu elev, regretatul om de televiziune, Octavian Butuza. Participarea mea la ședințele Cenaclului „Octavian Goga” a făcut posibilă o nouă aventură în subtilitatea cuvântului: recenzarea unor cărți semnate de colegii de breaslă, unii foștii mei elevi.
Intrând în Liga Scriitorilor Români, am continuat să fac „Prefețele” unor cărți de prestigiu, dar și numeroase Recenzii, cât și Eseuri despre creațiile a doi artiști plastici. Toate au apărut și în publicațiile online, cât și în diverse Antologii. Frecventez și Cenaclurile: „Artur Silvester”, „Radu Stanca”. Sunt și membră a Societății Culturale Apollon – România, cu care am făcut deplasări în țară, dar și în Republica Moldova la Chișinău. Din 2014, de la debutul editorial, mi-au mai ieșit de sub tipar încă 5 volume. Trei au fost lansate în noiembrie 2019, când am împlinit 80 de ani, cu o participare masivă – aproape 200 de persoane, a unor oameni iubitori de cultură din Cluj și din țară.
Menționez că m-am bucurat și mă bucur de recunoașterea calităților mele prin primirea a numeroase premii, distincții, plachete. Și pentru că pasiunea mea rămâne cuvântul, voi încheia acest popas asupra drumului meu subliniind:
„Cuvântul este harul meu
îmi este dat de Dumnezeu!”
pentru că
„Trecând prin timp,
m-am risipit alene…
V-am dăruit din sufletu-mi
lumini, trăiri, poeme,
ce-s revărsate-n vreme,
trecând prin timp!”
————————————–
Lucia-Elena LOCUSTEANU
aprilie 2021
Cluj-Napoca
