Gruia COJOCARU
Și-a cărat laptopul în ,,Insula caprelor”, dar abia s-a atins de tastatură. Cum a evadat din Aeroportul ”Fuerteventura” s-a dus întins la el. Oceanul – bestie necruțătoare ce descompune tăcerea, sânge albastru îngropând surd descătușarea clipei.
– Copleșitor! a murmurat pierdut țăranul.
– Ah! rosti Ecaterina, într-un efort neizbutit de luciditate. Cum percepi întâlnirea cu Atlanticul? îl întrebă ea într-un târziu.
Țăranul nu răspunse. N-o auzea, era inundat de o stare nouă, bulversantă, nemaiîntâlnită până atunci. Toate senzațiile încercate la Marea Neagră, ori la Marea Mediterană păleau. Ca atunci când faci trecerea de la un pistol cu aer comprimat la un Kalașnikov – AKM, dezlegând miezul de oțel în cadență de tragere, în vreme ce reculul îți zguduie trupul, protejat de brațe prea moi. Era deja noapte, dar a intrat în apă. Rece, neprietenoasă, stranie, dar cu farmec subteran, seducător. Înota ușor înspre larg, încordat. Dar nu-și controla mișcările, respira fără ritm, brațele-i vâsleau haotic, rațiunea coborâse dement în subconștient. Se dizolva în hăul ce creștea negru, copleșit de senzația de plenitudine. Monstrul lichid însă se juca împrejurul său, precum leopardul cu puiul impalei. După un timp îl izbi în față cu perdeaua stropilor, fără să știe că-i face un serviciu. Se trezi. Instinctiv se rostogoli înspre înapoi. Țărmul era departe, dar încordarea se topise și luciditatea-i revenise. Înainta însă greu. Curenții marini de reflux îl încetineau, iar întunericul îl acoperise, integrându-l în substanța oceanului. Încercă să grăbească înaintarea, dar își aminti de experiența trăită odinioară la Eforie Sud, cu maramureșeanul care-a pierdut bătălia pentru viață în valurile mării. Cele două ”felinare” identificate în adolescență – ”nu te panica” și ”să nu obosești niciodată în râu/fluviu, lac/mare/ocean” – i s-au activat. Știa cât de fină e pânza de lumină care desparte Viața de Moarte, ”lustruia” permanent gândul la fragilitatea destinului uman pe Pământ.
Gheare lichide și reci îi măturau păgân fața. Înghiți fără să vrea cam multă apă sărată. Știa că fatalitatea e aproape, însă nu era deloc alarmat. Dimpotrivă, își activase luciditatea la nivelul maxim de eficiență. Era o caracteristică funcțională în momentele când viața își căuta rezerve de ”oxigen” în peștera morții. Ca să se protejeze, atacă valurile pieziș, iar talazurile i se spărgeau de tâmpla dreaptă. Mărea distanța până la țărm, dar își ușura drumul. Strategia bazată pe instinct a funcționat și, după o vreme, a ajuns la mal. Era deja transformat. Își testase limitele. A câta oară? Nici el nu știa.
După fiecare izbitură a vieții se putea remonta doar forțându-și hotarele ființei până la disperare. La granița cu Moartea. Nu putea altfel, asta-i cerea subconștientul. În luptă cu vulcanul interior, luciditatea n-avea nicio șansă. Acum însă se găsea sub vraja oceanului, nu-și propusese să treacă peste vreun prag psihologic. Și totuși, i-a plăcut să se lase capturat de răsuflarea ineditului, ca pe vremuri, când explora aromele vieții și dincolo de ancorele lucidității.
Se aștepta la un oareșce reproș din partea Ecaterinei, dar sora lui pricepuse. Îl înțelegea deplin. I-a zâmbit larg, fără să-i spună niciun cuvânt. Frații erau diferiți prin profesie, educație și dimensiune religioasă, însă aveau un mod oarecum similar de a vedea lucrurile. Totuși, în vreme ce ea și-a construit viața ascendent, pătrunsă încă din copilărie de sentimentul religios al Ortodoxiei creștine, fapt care i-a conferit o seninătate robustă, împinsă solar și altruist înspre semeni, țăranul a pedalat pe asigurarea traiului zilnic, folosind resursele naturii, dar și pe cele ale culturii, însă, mânat de poftele pantagruelice ale hedonismului, a luat o sumedenie de decizii pripite, unse adeseori bahic de foamea de senzualitate.
Peste ani, când pasărea Phoenix s-a cuibărit în sângele său, a pus bazele unei alte vieți. Decisiv, radical, făcând o piruetă în destin, așa cum nu întâlnise la nimeni. Voință și determinare: sport, nutriție strictă, fără urmă de zahăr procesat și făinoase, fără strop de alcool. Fructe și rădăcinoase, carne fiartă sau la grătar, brânză. Plus, post cu apă (de izvor sau plată și, uneori, minerală) două zile pe săptămână. Cu fiecare zi, simțea din plin că totul e minunat. Lupta zilnic cu sine, a pierdut un sfert din greutate, forța fizică înflorise ca la 25 de ani, iar energia mentală urcase la faza de echilibru. Dar nu s-a împăunat cu reușita, a înțeles smerit că Dumnezeu lucrase în ființa sa. Era alt om, conștientizase deplin puterea Celui de Sus și, de aici, nevoia de recunoștință pentru tot ce trăia. Inclusiv disponibilitatea de a-i ajuta pe cei din jur – aflați poate în anxietate și depresie – să-și recompună calea și să trudească pentru a lor transformare.
Experimentând consecvent postul cu apă de două ori pe săptămână, fusese întrebat frecvent, când era invitat la o onomastică – ce pica într-o zi de miercuri sau vineri –, unde țăranul se delecta doar cu apa minerală:
– O faci din motive religioase sau practici intermittent fasting (postul intermitent)?
– Și, și!
Dădea detalii altruist doar dacă era întrebat, știa că oamenii au propriul ritm de viață și nu-i cazul să li-l perturbi, nici dacă intențiile sunt nobile. El ajunsese singur la cele două zile de ”șomaj” pentru sistemul digestiv, fără să-și fi propus un atare sacrificiu. Și nu erau doar 24, ci se mai adunau 12 ore din ziua precedentă și încă altele din ziua fără post, în total vreo 40 de ore. Apoi, după o zi, alte 40 de ore fără hrană. Erau zilele în care se echilibra nu doar fizic, ci și mental, iar volumul energetic era la apogeu. Zilele lui de lumină, nu de jertfă. În altele, mai obscure, mergea din când în când la câte o metresă pentru o porție de voluptate, însă avea sentimentul că damele erau niște mașini sexuale, fără savoare, iar când pleca n-avea nicio satisfacție. Parc-ar fi consumat plastic la cutie în ”Patul lui Procust”. Nu-l deranja faptul că plătea – știa bine că orice serviciu trebuie recompensat –, ci absența trăirii autentice din partea celei care-și oferea favorurile, mimând ipocrit plăcerea.
În primăvară, când Ecaterina și soțul său, Ștefan Ulm, l-au invitat în Insulele Canare, țăranul a acceptat cu bucurie. Voia să se elibereze definitiv de zgura care i se depozitase infect în suflet în ultimii ani. Iar la Atlantic nu fusese decât în vis. Dorea să cunoască locuri și oameni noi, să încerce senzații răvășitoare, să trăiască plenar. Era pregătit pentru o poveste ardentă, deși știa că perspectiva unei relații, chiar de conjunctură, era destul de improbabilă – ce damă veritabilă vine singură într-o insulă exotică?! Și care-i probabilitatea s-o întâlnești și să ai chimia potrivită cu ea?!
Dimineață, după exercițiile din sala de forță, unde trăgea din greu la helcometru ca să-și fortifice organismul, se întoarse în apartamentul închiriat pentru el de către sora și cumnatul său. Făcu un duș cu apă rece, apoi merse la masă împreună cu ei și cu cei doi copii, Andrei și Ilinca. Bucătăria hotelului era în regim all inclusive, așa că-și luase un platou generos cu fructe de sezon: pepene verde și galben, kiwi, portocale, grepfrut, papaya – feliat totul – și struguri. Mânca cu poftă, erau delicioase, însă pepenele verde era departe de aroma dezvoltată de grădina sa. Dar țăranul nu fusese niciodată pretențios la masă, cu atât mai puțin acum, când opta pentru hrana neprocesată termic. Cât mesteca încet feliile de fructe, privea în jur, după mai vechiul său obicei, să vadă cu ce se delectează culinar ceilalți turiști. Fast-food-ul – cum altfel? – era la putere, însă, față de Mallorca de acu’ doi ani, ponderea fructelor și a legumelor proaspete crescuse parcă în farfurie.
Cum se uita semi-absent în jur, de la terasa cu vedere la ocean, privirea-i îngădui pe o damă singură la o masă. 25 de ani, cel mult. Răpitoare. ,,Măcar s-o privesc până-i vine partenerul”, își spuse țăranul. Înaltă, blondă, nefardată, cu părul relativ lung, prins ștrengărește într-o clamă, îi aminti țăranului de Sharon Stone, în ,,Basic instinct”. Dar și de Olivia Wilde (Anna), în ,,Third Person”, măcar că, în film, era brunetă. Doar că prezența feminină din fața lui era proaspătă, ”nelucrată” de armata cosmetică, ce trudește in spatele unui actor. Tânăra simți intensitatea laserelor. Își ridică privirea și-l privi direct. Suveran. O clipă, dar cu energie de veșnicie. Apoi, ca și cum ar fi detectat prada, zâmbi. Țăranul rămase mut, paralizat, descompus. Abia dacă mai respira. Nici un mușchi al feței nu i se clinti. Blonda își întoarse în cele din urmă privirea spre ocean, surâzând din nou.
Când țăranul se dezmetici, tânăra urca deja scările. Singură.
(va urma)
