ALE OPEREI MARCHIZULUI DE SADE
Se știe din nenumărate exemple (la noi și în întreaga cultură universală) că una este opera și cu totul altceva izvoditorul ei și că – departe de a forma o unitate – distanța dintre cele două entități/realități este deseori ca de la cer la pământ, așa încât creația izbutită din punct de vedere artistic și din cel general uman este de îndată încorporată în tezaurul cultural național și universal, chiar dacă genitorul acesteia are năravuri de neom (lacom, zgârcit, mincinos, ipocrit, laș, bețiv, libidinos, trădător de neam și țară, crud cu cei slabi și slugarnic în fața atotputernicilor zilei etc.), vicii la care nu renunță atâta timp cât îl țin curelele ticăloșiei, mai bine spus atâta timp cât stăpânii politico-ideologici au niscaiva încredere în el. Că, de, cu toții (jigodii mari și mici – unii stăpâni, alții lachei) cunosc lovitura de bumerang a spusei „Iubesc trădarea, dar îi detest pe trădători”!
Ceea ce înseamnă că, mai devreme sau mai târziu (funcție de celeritatea aflării adevărului gol-goluț și de reacția conștiinței naționale la felurite ofense, cele mai multe din ele fiind ornate cu pretinse intenții patriotice), alde ăștia vor plăti, dacă nu ca indivizi în carne și oase, căci mulți dintre ei (de pildă, din perioada stalinizării României postbelice) sunt astăzi oale și ulcele, atunci ca jalnice epifenomene ale istoriei noastre făcută la comanda politică și groaznic contrafăcută de către învingători.
Întru susținerea celor afirmate mai sus, iată două notorii exemple/argumente din sărmana noastră istorie contemporană:
- Între (ne)omul Mihail Sadoveanu și opera sa (romane, nuvele, povestiri, reportaje) există o asemenea prăpastie, încât serios îți pui întrebarea dacă atotputernicul infect postbelic (unul din cei cinci membri ai Prezidiului provizoriu de după abdicarea regelui Mihai, președintele Adunării Deputaților, președintele Uniunii Sciitorilor), totodată autorul slugarnicei mizerii numită „Lumina vine de la Răsărit” și a maculaturii politice „Mitrea Cocor”, respectiv cel care n-a mișcat niciodată niciun deget pentru compatrioții la ananghie și pentru confrații hăituiți de securiști, este cu adevărat făuritorul unor valoroase scrieri precum „Bordeenii”, „Hanu-Ancuței”, „Baltagul”, „Creanga de aur”, „Frații Jderi” sau „Nicoară Potcoavă”, toate lucrările sale referențiale, cu excepția romanului „Nicoară Potcoavă” (1952), apărând în perioada interbelică și în timpul celui de-al doilea război mondial.
Asta nu înseamnă nicidecum că înainte de stalinizarea României, proces înfăptuit cu nemijlocita sa contribuție (intră cu elan oportunist în partidul bolșevicilor încă din anul 1944, după ce – chipurile – fusese cu câțiva ani înainte liberal și agrarian), el ar fi avut o conduită demnă, dacă una curajoasă și ireproșabilă era incompatibilă cu firea sa de profitor fără scrupule: cum spuneam, s-a plimbat pe la mai multe partide interbelice (averescian, liberal, agrarian), în anul 1928 devine mare maestru al Lojei francmasonice din România, pentru ca după detronarea lui Mihai și întronarea lui Carol al II-lea, să susțină regimul carlist, ba chiar și dictatura acestuia. Desigur, procedase potrivit inavuabilului dicton „Trăiască cel mai tare, cu condiția ca eu s-o duc cât mai bine”...
Dintre monumentalele nerealizări cultural-politice ale neomului Sadoveanu face parte și aceea prin care, cu calitatea lui de șef al Comisiei cacademicienilor români, a refuzat ca sculpturile lui Constantin Brâncuși să treacă în proprietatea statului nostru, astfel contribuind decisiv la sărăcirea culturală (și nu numai) a românilor și, evident, la îmbogățirea francezilor cu ceea ce ni se cuvenea nouă.
- Al doilea argument este mult mai aproape de zilele noastre și-i vizează pe foștii lachei ai bolșevismului (activiști, securiști, milițieni, culturnici, jurnaliști etc.), care la țanc și-au întors pe dos livrelele după Decembriadă, au înșfăcat valuta din conturile secrete ale lui Ceaușescu și, cu nerușinare, s-au prezentat vulgului ca destoinici oameni de afaceri (Dan Voiculescu, George Copos, Viorel Cataramă și mulți, mulți alți, nițel mai discreți ca ăștia trei, dar la fel de lacomi, necinstiți și sfidători), fie grupându-se în jurul lui Ion Ilici Iliescu, fie înjghebându-și propriile făcături politice, fie declarându-se liberali, ba chiar țărăniști, pentru ca din interior să le poată mai lesne compromite, slăbi, dezorganiza și – în final – dizolva (țărăniștii, „grație” unora ca ăștia, nu mai contează de vreo două decenii în absurda politică postdecembristă, iar resturile liberale ale prezentului le calcă vârtos pe urme).
N.B.: Profesorul Nuțu Roșca, la începutul anilor nouăzeci fiind președintele țărăniștilor sigheteni, l-a înștiințat pe Corneliu Coposu că în această organizație, posibil în toată țara, au pătruns elemente dintre cele mai dubioase, care agită și destabilizează. Și iată răspunsul năucitor al Seniorului: „Lăsați, domnule profesor, că pe ștampila de vot nu scrie cine sunt ăștia! După alegeri vom face curățenie”. Așa o curățenie s-a făcut în rândul țărăniștilor, încât în scurt timp s-a curățat întregul partid…
Mai grav este faptul că toți ăștia (de la șparlamentari și până la aleșii comunali) se încumetresc și se proptesc atât de eficient, încât la ei este pâinea și cuțitul în statul paralel și la vedere și – desigur – doar ei neîntrerupt se îmbogățesc atât prin scandaloase afaceri curat-murdare cu statul, cât și ca bugetari de lux (cu lefuri și pensii de peste 10.000 euro într-o lună), timp în care veniturile mai multor milioane de români sunt de ordinul sutelor de lei! Da, căci în scârboasă demonocrație de pe aceste meleaguri se ia de la cei mulți și săraci, pentru a se da celor puțini și putrezi de bogați… Tot alde ăștia sunt doftori în te miri ce și în ce condiții (România postdecembristă are în momentul de față cu mult mai mulți doctori nepricepuți decât medici pricepuți!), sunt jurnaliști de doi bani, (de)formatori de opinii și falși culți extrem de nocivi, iar unii dintre ei cacademicieni (turnători, plagiatori și/sau autoplagiatori, ba chiar fără operă, precum sinistrul bolșevic Alexandru Bârlădeanu).
**
Donatien Alphonse-François, marchiz și – mai apoi – conte de Sade (așa este prezentat autorul romanului „Justine”, opera sa reprezentativă, în Nota Editurii Doris, București, 1990), este tipul aparte de om și de scriitor „pe care ne-am obișnuit să-l condamnăm fără să-l citim, doar în baza articolului din cutare dicționar, ce ne informează, sec și simplist, că „Sade este părintele sadismului” (Ed. Doris).
Ce ne spun dicționarele despre sadism? Nu numai că este plăcerea bolnăvicioasă „de a chinui pe alții sau de-a vedea cum suferă”, ci și „o perversiune sexuală, manifestată prin plăcerea de a supune partenerul la suferințe fizice și psihice”. La rândul său, internetul ne înștiințează despre Sade că „a fost un aristocrat francez, care a devenit celebru prin activitatea sa sexuală libertină, perversă și excepțional de violentă, dar și prin scrierile sale faimoase despre acest subiect”. Mă rog, un portret foarte asemănător cu acela pe care Alexandre Dumas i-l face marchizului în romanul Ange Pitou: „neputând să se ridice la nivelul scriitorilor morali de prima mână”, Sade s-a complăcut în postura de „geniu al răului”, prin sufocarea virtuții și divinizarea publică a tuturor viciilor.
Cu completarea că toate aceste vicii (furtul, violul, bătaia cu biciul, homosexualitatea, privarea de libertate, prostituția, destrăbălarea unor călugări, falsificarea de bani, crima) sunt vechi de când lumea (vezi poeziile închinate de Sappho lesbianismului, homosexualitatea lui Deandosulea din Cartea celor o mie și una de nopți, uriașa corupție și decădere socială din ciclul lui Émile Zola, nelipsitele crime din principalele romane ale lui F. M. Dostoievski etc.), deci n-au fost nici inventate și nici „îmbogățite” sau „stilizate” de către Sade, ci cel mult experimentate de el, căci erau cunoscute și practicate de cam toți francezii timpului, nu numai de nobili și burghezii înciocoiți, dovadă marea destrăbălare și mulțimea crimelor săvârșite de „revoluționarii” iacobini în rândul tuturor stărilor sociale de la acea vreme: cler (mii de preoți nevinovați au fost uciși), nobili, târgoveți.
Nou este faptul literar că marchizul își „plimbă” eroina, pe blânda, frumoasa și virtuoasa Justine (virtuoasă și încrezătoare în Providență chiar după siluirea ei de călugări), prin diverse case, locuri și medii sociale, cumplite încercări din care scapă (jignită, bătută, exploatată și batjocorită, iar în final chiar condamnată la moarte de un tribunal de provincie pentru „furt, ucidere și incendiere”) cu încredințarea că „mi-a fost cu neputință să nutresc un singur sentiment virtuos după care să nu fi urmat de îndată un potop de rele”; nou este curajul cu care straniul autor spune lucrurilor pe nume (ticălosul Duborg îi aruncă în față orfanei de 12 ani că „această virtute cu care te tot lauzi nu-ți servește la nimic pe lume”, homosexualul marchiz de Bressac își justifică păcătoșenia prin impietăți de felul „acest Dumnezeu pe care-l mărturisești, nu este decât rodul neștiinței și al tiraniei”, iar planul uciderii mamei sale prin fiorosul sofism „Ce recunoștință aș putea să-i datorez pentru că s-a îngrijit de plăcerea ei?”, hiperperversul stareț Raphael îi spune cu cinism nefericitei, îndată după intrarea acesteia în mănăstirea augustinilor pentru a se închina în fața Fecioarei: „Stricată nenorocită, îți închipui că mai poți da înapoi? Ehehei, ai să vezi că era mai bine să fi nimerit într-o ascunzătoare de hoți decât la patru călugări reformați”, falsificatorul de bani Dalville, cel căruia Justine îi pansează rănile provocate de doi călăreți furioși, o va răsplăti în scurt timp cu privarea de libertate, bătaia cu biciul și cea mai neagră nerecunoștință rostită vreodată de „bipedul fără pene”: „Ingratitudinea, în loc de a fi viciu, este deci virtutea sufletelor mândre, tot așa cum binefacerea este cu siguranță cea a sufletelor slabe”, iar înrăita hoață Dubois, după 10 ani de la prima întâlnire, îi servește eroinei mostre consistente din filosofia nelegiuirii și a moralei dată peste cap: „Viciul nu este periculos decât pentru virtute, căci ea, slabă și timidă, nu îndrăznește nimic niciodată, dar dacă ar fi ștearsă de pe fața pământului, viciul nemailovind decât tot în vicii, n-ar mai tulbura nimic și ar face doar să înflorească alte păcate, fără a mai strica virtutea”); tot nou la marchiz este raportul răsturnat dintre virtute și viciu, precum precizează chiar el în deschiderea/prefața romanului („necazul chinuie virtutea, iar propășirea însoțește aproape întotdeauna viciul”), respectiv cum rezultă din acțiunea cărții, neîmpărțită pe capitole (cu excepția câtorva pagini la început și la sfârșit, romanul în sine – ne face cunoscut însuși autorul – se cheamă „nefericitele peripeții ale tristei și nenorocitei Justine”, relatate chiar de ea) și, desigur, așa cum în Cuprins sunt înfățișate cititorului cele 10 virtuți pedepsite de „secolul cu totul corupt” (Sade): pudoarea, pietatea, binefacerea și toate celelalte încercări, până la ultima – „salvează un copil din incendiu și ajunge după această faptă la un proces criminal”.
De fapt, această ultimă încercare la care este supusă Justine nu atât de destin, cât de nelegiuirea generalizată și de obtuzitatea magistraților/tribunalelor, îi oferă lui Sade posibilitatea să se răfuiască nițel cu Justiția vremii sale („Cele mai rapide proceduri se întâlnesc la tribunalele de provincie, alcătuite aproape întotdeauna din niște proști, rigizi și imbecili, sau din brute, canalii, împăcați cu gândul că niște capete mai luminate le vor drege prostiile, nimic nu-i oprește când e rost să facă vreo câteva”), din pricina căreia (firește, în bună măsură și din cauza sa) a avut atâta de suferit. Da, căci din cei 74 de ani ai vieții sale (s-a născut la 2 iunie 1740 în Paris), circa 30 (după unii „numai” 27) i-a petrecut în „nu mai puțin de 11 închisori” (printre ele Vincennes și Bastilia), cu două îndelungate „popasuri” la ospiciul din Charenton.
Cu toate că „moraliștii” și „pudibonzii” de-atunci și de mai târziu pun întemnițările lui Sade pe seama perversiunilor/sadismelor la care acesta se deda în timpul orgiilor, lucrurile sunt cu mult mai complicate, ba de-a dreptul neclarificate până în prezent în unele cazuri. De pildă, una din primele întemnițări ale marchizului a avut loc în 1768, an în care fostul sublocotenent din regimentul regelui este închis la Vincennes, pe baza acuzației văduvei Rose Keller (acuzație niciodată dovedită) că ea ar fi trebuit să suporte cumplitele orori ale acestuia. Dar, ne informează Editura Doris, se pare că Sade „mai făcuse cunoștință cu celulele de la Vincennes”. De-abia eliberat, năbădiosul marchiz se vede târât în „afacerea Marsilia”, „o poveste asemănătoare cu aceea întâmplată nenorocoase văduve” (Ed. Doris), motiv pentru care Parlamentul din Aix îl condamnă, în contumacie, la moarte. De ce în contumacie? Pentru că reușise ca, însoțit de o cumnată (sora soției sale), să fugă la timp în Italia…
Revine în Franța pentru alte multe probleme cu oamenii legii („un lung șir de arestări și detenții”), astfel că în 1784, cinci ani înainte de revolta iacobină, neîmblânzitul (posibil nenorocosul, ba chiar nefericitul) Sade se află după gratiile Bastiliei, de unde arunca – pe fereastra celulei – „nenumărate hârtii” cu ororile săvârșite de supraveghetori și, prin „portavocea” înjghebată din tubul pentru vidanjarea celulei, informa trecătorii despre torturile la care ar fi fost supuși deținuții. Ăsta, de alminteri, a fost motivul pentru care „unii autori îl consideră pe Sade principalul înfăptuitor al… căderii Bastiliei” (Ed. Doris).
După ieșirea din ospiciul Charenton (fosta soție, devenită călugăriță, refuză să-l vadă), neavând surse de trai și nereușind să se angajeze la vreo redacție, bibliotecă sau muzeu, marchizul falit are în anul 1800 nefericita idee să scrie romanul Zoloé și cei doi acoliți, cică roman „cu cheie”, dar în care lesne puteau fi recunoscuți Buonaparte și Joséphine. Firește, de îndată este săltat și întemnițat la Sainte-Pélagie, iar de aici este transferat la Charenton, unde moare pe data de 2 decembrie 1814.
La Charenton își redactează testamentul, în care se adresează „celor capabili să mă înțeleagă, iar aceștia mă vor citi fără nicio primejdie”, cerând/dorind ca după moarte „să-i dispară fără urmă și trupul, și sufletul”. Ceea ce, desigur, nu se întâmplă cu sufletul, respectiv cu opera sa (nuvele, romane, piese, reportaje: „Justine” și continuarea sa „Juliette”, „Crimele dragostei”, „Filosofia în budoar”, „Cele 120 de zile ale Sodomei” etc.), îndeosebi după ce poetul Guillaume Apollinaire (1880-1918) descoperă sensurile adânci ale operei marchizului și – în carte „Opera Marchizului de Sade” (1912) – avertizează cititorul asupra specificității ei, de unde dreptul de-a fi inclusă printre „monumentele gândirii umane”.
La rândul lui, într-un studiu din 1930, Maurice Heine semnalează rezultatul pozitiv al persecuțiilor lui Sade în timpul vieții și după moarte: „cea mai mare parte a operelor sale sunt atât de căutate, încât au devenit…de negăsit”. Iar Editura Doris subliniază totala netemeinicie a opiniei lui M.A. Baudit despre marchiz și creația sa („opere de o monstruoasă obscenitate și de o morală diabolică”), de îndată ce avea să fie considerat, peste veac, spiritul cel mai liber care a existat până acum și unul dintre marii scriitori ai omenirii”. În plus, fiind Sade (alături de Stendhal) „un mare scriitor și un anticipator citat de către cei avizați” (Ed. Doris), psihopatologia trebuie să-i rămână profund îndatorată acestui „spirit singular”.
***
Iar acuma, la finalul expunerii, o necesară privire generală asupra romanului și câteva precizări despre cele două surori (Justine și Juliette), așa cum ni le face cunoscute marchizul la începutul și la sfârșitul cărții. Romanul, scris în închisoare, a apărut în anul 1791, fără numele autorului (ăsta era obiceiul în cazul cărților de serie neagră), marchizul mereu a negat că el l-ar fi scris, însă manuscrisul 4010 din arhiva Bastiliei face dovada incontestabilă că este opera lui.
De un gust „cu totul nou” și scrisă „de un excelent observator al realității cotidiene, de un fin cunoscător într-ale psihologiei” (Ed. Doris), nu-i de mirare că această fluentă scriere a cunoscut șase ediții în zece ani, ceea ce înseamnă extraordinar de mult pentru sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Întrucât Sade își compătimește eroina, totodată apără virtutea și condamnă viciul în manieră aparte („adevărata fericire nu se află decât în virtute”), toate astea fiind prezente de la începutul și până la sfârșitul romanului, nu cred că-i vorba de o viclenie, „menită să adoarmă vigilența celor sufocați de prejudecăți”, cum sugerează la un moment dat Editura Doris. Cât despre surori (bruneta Juliette și blonda Justine), iată ce ne spune Sade în primele pagine ale cărții: că rămân orfane de ambii părinți când Juliette avea 15 ani și Justine doar 12, că fiecăreia îi revine din averea părintească 100 de scuzi și că, la scurt timp după această tragedie, fiecare merge pe drumul ei vreme de 15 ani (Juliette urmează calea viciului, plătindu-și cu neîntreruptă destrăbălare și mai multe crime luxul și titlul de contesă de Lorsange, pe când Justine urmează neabătut calea virtuții, cu cumplitele suferințe înfățișate mai sus).
După 15 ani, deci, are loc miraculoasa întâlnire a celor două surori, diametral opuse în plan moral și social, recunoscându-se și îmbrățișându-se de-abia când Justine ajunge la sfârșitul istorisirii sale. Întâlnirea are loc la un han, acel han la care trage diligența de Lyon (cea care-o ducea pe nevinovata Justine la Paris pentru întărirea sentinței) și unde contesa de Lorsange, împreună cu amantul ei (domnul de Corville – 50 de ani, bogat, consilier de stat, „om cu mare trecere”) tocmai se opriseră, „cu gând să trimită un om călare să le aducă trăsura de la castel”.
Atât Juliette, cât și Corville simt instinctiv o asemenea atracție și milă față de nefericita și frumoasa Justine (firește, din motive diferite: Corville este convins că-i vorba de „vreuna din greșelile obișnuite ale tribunalelor de provincie”, pe când Juliette își spune în gând că ea este „mai criminală” ca nenorocita din față-i, posibil nevinovată), încât – cu acordul gardienilor, după ce Corville își declină identitatea – o duc în apartamentul lor, îi dau să mănânce și o pun să le povestească „prin ce întâmplare se afla într-o asemeanea grea cumpănă, în ciuda înfățișării ei atât de cinstite și cuminți”.
De îndată ce relatarea Justinei se încheie și surorile se recunosc, domnul de Corville scrie unor notabilități din Paris, care la rândul lor se pun în mișcare și, spre marea bucurie a Justinei, răspund că însuși regele „reducea la tăcere pentru totdeauna tribunalele din regat, care uneltiseră împotriva acestei nenorocite” și că „îi acorda 1200 de livre din banii sechestrați în atelierul falsificatorilor din Dauphiné”.
Îngrijită, ba chiar răsfățată de cei doi amanți, Justine se bucură și nu prea de belșugul din casa acestora, de parcă „ar fi presimțit ultima lovitură care avea s-o lovească”. Presimțirea n-o înșală, căci Justine moare lovită de trăsnet, în casa și în fața surorii sale… Această moarte năprasnică a blândei și virtuoasei Justine, constituie pentru Juliette semnul și îndemnul Atotputernicului de „a asculta vocea remușcărilor și pentru a apuca în fine pe căile Lui”. Așa că de îndată, renunțând la tot și doar cu o mică sumă de bani, părăsește casa pentru a intra în ordinul carmelitelor, unde în câțiva ani „ajunge model și exemplu pentru acestea prin marea-i pietate, ca și prin înțelepciunea gândirii și austeritatea conduitei”.
Iată de ce, repet, nu mi se pare că, din partea marchizului ar fi „sadice viclenii” atât constanta compasiune pe care i-o arată Justinei, cât și memorabilele cuvinte cu care-și încheie senzaționalul roman: „Oh, voi care veți citi această povestire, fie să aveți din ea același câștig ca această femeie ușuratecă, fie să vă încredințați deodată cu ea că adevărata fericire nu se află decât în virtute și că, dacă Dumnezeu îngăduie ca ea să fie persecutată pe pământ, este doar pentru a-i pregăti o răsplată mai minunată în cer”.
————————–
George PETROVAI
septebrie 2022
Sighetu Marmației
