Gruia COJOCARU
Motto: Oamenii te iartă dacă faci crime. Dar nu te iartă dacă ești fericit.
(Constantin Noica)
Nu vă străduiți să mă iertați ori să mă urâți – vă asigur că argumentele lipsesc!
La mijloc de vară, fără mari regrete, am valorificat șansa de a evada din tiparul zilelor câteva săptămâni. Mediterana era la fel de proaspătă, apetisantă și ispititoare ca în urmă cu trei ani, când o devorasem întâia oară. M-a primit calm în vârtejul voluptății, fără nazuri inutile, ca o metresă pe care, oricât de creativ ai fi, n-o mai poți surprinde cu nimic. Emoția ta? Zero pentru ea! Am reușit doar să-i mulțumesc că m-a înghițit în pântece, cu o toleranță egală cu cea în care erau topiți soldații în camerele suculente ale bordelurilor militare. Nicio tresărire, nici un rid săpat de unduirea valurilor. Cu cât îi sorbeam mai adânc seva, cu atât mai nepăsătoare mi se oferea. Abandonul simplu, fără sentiment ori artificii de duduie ieftină mă strivea, îmi descompunea sălbatic lăuntrul.
Ore în șir de înot, uneori pe rute interzise – destinate bărcilor, iahturilor și vapoarelor, într-un golf flancat de stânci muntoase – căutam să-i descifrez taina, voluptatea. Mici succese în explorare am identificat doar prin contactul cu meduzele roșii, care, prin arsura lăsată pe piele, mi-au amintit de prețul vieții. Ghinion, când țărmul abia se mai zărea. Noroc de adrenalină, că altfel marea mi-ar fi dezvăluit coasa călugăriței.
M-am întors, constatând zâmbind că fratele huliganului din Huliganii lui Eliade nu s-a înecat în nisipul clepsidrei.
Pe țărm, în insulă, la nici zece pași o grămadă de germani, englezi, olandezi și francezi se soreau în piscină. Duioasă imagine! Dar, Doamne, cât îi mai pizmuiam acu’ vreo două decenii, la Marea Neagră, pe cei care aveau acces la albastrul piscinei. Îi priveam de la distanță cu o invidie grea, dureroasă. În timp am înțeles că a refuza marea pentru o piscină – oricât ar fi fost de curată și generoasă în dimensiuni – reprezintă una dintre expresiile cretinismului dezvoltat la țărm de mare. (Îi exclud, firește, pe cei foarte în vârstă ori cu dificultăți locomotorii, al căror efort de a prinde un apus de soare la mare e deja un fapt extraordinar, care luminează sacru bucuria de a trăi!).
Parcurgând știrile online găseam informații despre românii ghiftuiți cu bere pe malul mărilor lumii, precum și despre occidentalii defilând prin vârtejul apelor mai ceva ca David Popovici – superstarul natației mondiale. Nu-i chiar așa, se uzează prea mult c-am fi cheflii Europei, de parc-am fi pasageri solitari pe pluta lui Bahus. Priveam însă uluit cum o serie de oameni, iberici și nemți cu precădere, intrați bine în zona senectuții, înotau în stiluri diferite cu o lejeritate dezarmantă. Aveau ceva din magia delfinilor, dar erau rari, din ce în ce mai rari. Mai des îi puteai întâlni pe bicicletă ori alergând în parcuri La mare însă turiștii de oriunde pe planetă sunt prieteni cu șezlongul.
Gloata aștepta masa… Eiii, n-aș zice că mie mi-era chiar indiferentă, în fapt nu-ți faci concediul în regim de all inclusive ca să-ți mesteci în gol saliva, în vreme ce vecinul se poate delecta cu fructe de mare. Dar, ca omul de la țară dus arareori la oraș, mă poziționam strategic la masă, astfel încât să-mi fie comod să spionez discret farfuriile celorlalți. E interesant să vezi ce gusturi culinare au semenii tăi din Europa, Asia și America de Sud – mulți brazilieni – când oferta era generoasă, de la bucătăria mediteraneană și asiatică, până la cea de tip fast food. Era reconfortant să-i vezi pe vecinii din Vest cum luptau pe platourile gemând de cartofi prăjiți, mezeluri și pulpă de porc la tavă, toate băltind într-un sos unsuros lăptos, unde făina albă și zahărul făceau echipă într-un demers caloric redutabil. Și, când lupta era în toi veneau îngropate în margarină și zahăr prăjiturile. Vai, erau atât de lipicioase încât musai trebuia să-ți speli degetele în cavitatea bucală pentru a face loc altor delicatese cu mai multă glazură. Orizontul era biruit apoi de înghețată – în boluri spațioase, umplute temeinic, ca niște cazemate reci, inexpugnabile. Și multe, extrem de multe sucuri duduiau necontenit în dozator, precum tractoarele pe ogoare.
Erau la discreție felii de pepene roșu și galben, kiwi, portocale, mango, grepfrut, banane, mere, prune, struguri, smochine – ei, și?! N-au decât să le mănânce săracii! era mesajul nerostit al majorității. Mâncarea de tip fast food devenise o realitate, un mod natural de ființare al trăitorului de pe Terra, definind astfel amprenta civilizației americane (și) pe tărâm european. Trist? Nu, de ce-ar fi?! Și aici, la fel ca în amor, e o chestiune de alegere personală. N-ai ce face când foamea sapă în măruntaie fără milă, iar tu ai doar gunoi alb la îndemână. N-ai de ales, te ospătezi cu gunoi, binecuvântându-l pe cel ce ți l-a oferit. Dar când oferta e diversificată… mă abțin să intru serios într-o lecție de nutriție.
În rest, bucurie de nedescris pe fețele tuturor. Chiar și negrul, care lustruia iahtul lui Rafael Nadal – pe lângă care-am înotat într-o dimineață de iulie – părea fericit. Împărtășeam aceeași fericire, desigur, și totuși, dac-ar fi fost posibil aș fi părăsit raiul care mă devora în schimbul unei zile din Iașul meu de odinioară.
(Gruia Cojocaru)
