Prin intermediul lui Cristi Fernea, librar și pasionat om de cultură, de curând am primit cartea Sfera inteligibilă în tradiția platonică și creștină a lui Viorel Igna, fost profesor de filosofie și logică, în anii 70-80, la două licee sighetene, iar din 1993 stabilit cu întreaga familie în orașul italian Perugia.
Întrucât eram în relații cultural-filosofice foarte apropiate (de aceeași vârstă și amândoi în febrila căutare a cuvântului „ce exprimă adevărul”, prin neobosite lecturi și interminabile dezbateri, deseori sugerate și/sau supervizate de regretatul Jean Bălin), pot să afirm că-i cunosc marea pasiune pentru anticele și mereu incitantele fundamentări greco-romane în plan moral-spiritual (inclusiv nobila și fecunda influență exercitată de ele asupra creștinismului incipient), cât și pentru formidabilele sincronisme/interinfluențe greco-orientale (indiene și chinezești), despre care marele indianist român Theofil Simenschy afirmă cu prudență în cartea Cultură și filosofie indiană în texte și studii (Bibliotheca Orientalis, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978) că „Toți au dreptate întrucâtva; greutatea stă în a deosebi de la caz la caz aceste influențe, a le determina originea și epoca și a stabili până unde merg”.
De pildă, îmi amintesc de furtunoasele discuții pe marginea celor trei mari „vehicole” sau mijloace de mântuire ale budismului („micul vehicol” sau hinayāna, „marele vehicol” sau mahāyāna, „vehicolul tantric” sau vajrayāna), precum și cele despre marii reformatori Nāgārjuna (în secolul al II-lea e.n. a sistematizat doctrina mahāyāna, elaborând un sistem nihilist în care nu există nici eul și nici non-eul, eliberarea dobândindu-se prin conștientizarea acestui vid universal) și Asanga (potrivit mai moderatului său sistem filosofic din secolul al IV-lea e.n., numit „al idealiștilor” sau „al practicanților metodei Yoga”, lumea înconjurătoare nu are existență, dar – la fel ca la Platon – există eul sau gândirea, care zămislește iluzia realității).
Cu câteva veacuri înaintea celor doi gânditori indieni, subtilul dialectician chinez Mo Zi (sec. V-IV î.e.n.) a exercitat o rodnică influență asupra mahāyānismului prin teza iubirii universale: „Cel ce-și iubește aproapele va fi neaparat iubit și cel ce face servicii aproapelui va fi neaparat răsplătit, iar cel ce urăște va fi urât și cel ce face rău, de rău va avea parte”.
Dezbăteam, totodată, năucitoarele asemănări dintre Unul plotinian („fără formă și de nimic limitat”, care – prin situarea dincolo de gândire – trebuie admis ca „puterea infinită de la care provine toată pluralitatea ființelor inteligibile”) și supremul Dao („nu are formă sau înfățișare, nu are culoare, sunet, gust sau miros, nu are început sau sfârșit, nu se află sus sau jos, înlăuntru sau afară, nu cunoaște binele sau răul”), implicit cu De, principiu strâns legat de Dao și echivalent în românește ba cu termenul Putere (puterea specială a individului), ba cu Virtute (spontaneitatea tuturor lucrurilor „în sensul elanului bergsonian”), sincronisme sistematizate și ilustrate ulterior de mine (martie 2017) în textul Asemănări și deosebiri între primele principii din filosofia antică greacă și taoism (daoism).
Nu în ultimul rând, purtam îndelungi discuții pe marginea oului cosmic (la indieni și vechii egipteni), formă premergătoare a desăvârșitei sfere, deoarece conține „sub coajă” germenele vieții și al existenței (Brahma, ființa supremă și „izvorul tuturor lucrurilor”, nu doar că s-a născut din ou, dar „cu gândul numai” a făcut cerul din jumătatea de sus a acestuia și pământul din jumătatea de jos), treceam în revistă suita sistemelor creaționiste antice („cu gândul” la Brahma, „cu cuvântul” Vac, predecesorul Logos-ului, la zeul indian Prajapati și „din nimicul absolut” la Augustin), neomițând „ideea preexistenței unei materii cosmice primordiale” (am numit apa) la chaldeeni (Apsu sau Oceanul-tată, Tiamat sau Haosul-mamă) și la Thales din Milet, precum și cosmogoniile din cele două versiuni ale Genesei biblice: iahvistă sau jahveistă (sec. al VIII-lea î.e.n.) și elohistă (sec. al V-lea î.e.n.), ambele descinse din vechea concepție chaldeeană.
În paranteză fie spus, concepția indiană a creației „cu cuvântul” a ajuns la Philon, teologul-filosof preocupat să dea un nou impuls Bibliei mozaice (Vechiul Testament la creștini) cu ajutorul filosofiei grecești, datorită faptului că la acea vreme (ultimul secol î.e.n.) Alexandria de la gurile Nilului era un oraș cosmopolit nu numai pentru negustori, ci și pentru învățații din toată lumea, atrași – ne înștiințează Petre P. Negulescu în masivul tratat Problema ontologică (Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1977) – „de marile înlesniri culturale, de colecțiile de manuscrise mai ales”.
Același autor ne informează cum Philon, adeptul principiilor „Dumnezeu ca Ființă transcendentă, nu poate să aibă raporturi directe cu lumea” și „Unitatea absolută (Dumnezeu) exclude multiplicitatea absolută (lumea)”, se vede nevoit să introducă mai mulți intermediari/agenți între cele două entități disjunctive, concepție preluată apoi de creștinii „încurcați în controverse”, pentru ca de la Sinodul niceean (anul 325 e.n.) să devină temelia Trinității.
Și iată în ce mod. Mai întâi, Philon împrumută de la stoici termenul Logos (rațiune), care la el – cu precizarea că „l-a creat mai întâi Dumnezeu” – are înțelesul atât de „rațiune”, cât și de „cuvânt” sau „discurs”. Însă, fiind Dumnezeul lui Philon mai filosofic, deci mai abstract decât concretul Dumnezeu vechitestamentar, El nu pronunță mai multe cuvinte creatoare, ci doar unul singur – Logos, care „avea în sine tot ce trebuie pentru ca procesul creațiunii să se desfășoare mai departe, fără altă intervenire a lui Dumnezeu” (P.P. Negulescu), căci avea rolul de „organ de concepție”. Numai că, prin natura sa, Logos-ul se situa „prea departe” de lumea ce urma să apară, așa că era nevoie de un alt intermediar, gândit ca un „organ de execuție”, cu scopul de-a transforma ideile generale ale organului de concepție în lucruri particulare. Iar acesta, la fel ca în doctrina stoică, era Spiritul (pneuma).
Din nou distanța fiind prea mare între „tendința generală” a Spiritului și lucrurile materiale ce trebuiau produse (firește, prin prelucrarea materiei informe de început), cascada descendentă a intermediarilor este completată cu îngerii și demonii, ființe spirituale prevăzute cu indispensabilul înveliș material, care le permite să lucreze materia spre „a realiza într-însa ideile”.
Primele trei ipostaze au atras atenția creștinilor și au avut un rol important în orientarea creștinismului spre neoplatonism („coloritul filozofic al celor mai mulți dintre gânditorii creștini, de la sfârșitul antichității și din prima jumătate a evului mediu, a fost neoplatonic”, precizează P.P. Negulescu), întrucât prima ipostază era „Dumnezeul unic al monoteismului iudaic”, a doua (Logos-ul) era numită de Philon „Primul născut”, ba – într-o formulare mai mult familiară decât filosofică – chiar „Fiul”, iar Spiritul (a treia ipostază) devine la creștini Sfântul Duh, astfel născându-se inexplicabila dogmă a Dumnezeului „unic și nedespărțit”, în trei ființe diferite…
Citind mult documentata carte a lui Viorel Igna (atât de încărcată cu citate, încât nu există afirmație fără una sau mai multe „proptele” cu moț filosofico-teologic), m-am mirat că nicăieri nu pomenește de sincronisme și de fascinantele teorii cosmogonice orientale, în mod deosebit de oul cosmic și influența subtilei filosofii indiene asupra lui Philon, a cărui triadă ipostazică – așa cum am arătat – stă la baza Trinității creștine și a orientat creștinismul înspre neoplatonism. Căci sfera inteligibilă a creștinismului, potrivit superbelor definiții diseminate în carte: „Dumnezeu este sfera cu centrul oriunde și circumferința niciunde”, „Imensitatea esenței lui Dumnezeu ia forma sferei”, „Spiritul este sferic” etc., purced din originala concepție a lui Philon, nicidecum din comentariile și scrierile elaborate de Marius Victorinus 300 de ani mai târziu, cu atît mai mult că acesta rămâne un zelos și inspirat filonist atunci când afirmă că „Dumnezeu «este unitatea celor trei potențe – a Ființei, a Vieții și a Gândirii»”, identificând Ființa cu Tatăl, Viața cu Fiul și Gândirea cu Duhul Sfânt.
Din păcate, în comparație cu Marius Victorinus și Augustin, cu neoplatonicienii (Plotin, Porfir, Iamblichos, Proclus, Damascius, Simplicius) și întreaga henologie, cu Pitagora, Xenophan, Parmenide, Zenon și Heraclit, dar mai ales cu Platon și Aristotel, alexandrinul este amintit la pagina 197 doar într-un scurt și irelevant paragraf: „(…) în reformulările lui Philon din Alexandia, care a pus pe primul loc înțelepciunea”…
Și încă ceva. Ignorând complet filosofia indiană și chineză, V. Igna urmează exemplul mult citatului Giovanni Reale, care a scris o enormă istorie a filosofiei greco-romane (la noi a apărut în 10 volume), în mod eronat intitulată Istoria filosofiei antice.
În rest, cartea prietenului Igna merită să fie citită (de inițiați și mai puțin inițiați) pentru pilduitoarea acribie cu care urmărește sfera inteligibilă (cosmică și spirituală) în filosofia antică greacă, „acasă” la neoplatonicieni și la primii teoreticieni valoroși ai creștinismului.
Sighetu Marmației, George PETROVAI
29 mai 2024
