SHAKESPEARE ȘI EMINESCU – TITANI AI TUTUROR TIMPURILOR

2
60

(PARTEA I-A)

 

„Pedepsirea geniului sporește faima sa!”

„ Punitis ingeniis, gliscit auctoritas!”

(Tacitus, An, IV)

 

 Geniile sunt Darurile lui Dumnezeu dăruite unor Națiuni biecuvântate pentru destinul lor! Geniile împodobesc cu ce au mai frumos și mai bun, cu toată dragostea și jertfa lor Națiunea! Geniile sunt Aleșii Cerului și ai Națiunii pentru a purta în destinul lor – Destinul Neamului lor! Geniul creștin-ortodox este cel mai înalt grad de desăvârșire în spirit, după Profet și Sfânt! Geniul naționalist-creștin, dacoromân reprezintă acea minte pe cât de înaltă, pe atât de adâncă, pe cât de cumpănită pe atât de pătrunzătoare, pe cât de adevărată, tot pe atât de cuprinzătoare, prin care îmbrățișează deopotrivă prin jertfă, libertate și iubire pe Dumnezeu, Fecioara Maria, Ierarhia cerească, Patria cu Străbunii și Strămoșii Neamului său nemuritor.

 

  • „N-a fost vreodată un geniu fără un amestec de nebunie – Nullum magnum ingenium sine mixtura dementiae fuit”! (Lucius Annaeus Seneca, Tragedii, 17,10)
  • A geniului imperiu: gândirea lui anume; A sufletului spațiu e însuși el.” (Mihai Eminescu, Memento mori) Geniul?, grăia sublim Luceafărul nostru, –  A doua creațiune a lumii prin artă.”
  • Geniul, afirma filosoful Arthur Schopenhauer, este acela de la care omenirea învață, ceea ce el n-a învățat de la nimeni.” (Parerga und Paralipomena). Geniul, remarca confratele de etnie și spirit al lui Schopenhauer, Immanuel Kant, e predispoziția înăscută a spiritului prin care natura dă reguli artei.” (Immanuel Kant, Kritik der Urteilskraft)
  • Marile genii au împărăția lor, izbucnirea lor, mărirea lor, victoria lor, strălucirea lor, și n-au nevoie deloc de măreții trupești, cu care nu au nici o legătură. Geniile sînt văzute nu cu ochii, ci cu spiritul, și aceasta ajunge!” (Gracian Y Morles Baltasar (1601-1658), scriitor spaniol, „Oracolul manual și arta înțelepciunii”
  • Ceea ce distinge pe marile genii este puterea lor de generalizare și creație; ele rezumă într-un tip personalități disparate și aduc conștiinței umane personaje noi; nu credem oare în existența lui Don Quijote ca în cea a lui Cezar? Shakespeare este în această privință ceva formidabil: nu era un om, era un continent; existau în el mari oameni, mulțimi întregi, peisaje. Geniile deci n-au nevoie să se ostenească cu stilul, ele sunt mult mai puternice.” (G. Flaubert, Cugetări, în Tudor Vianu, Dicționar de Maxime Comentat, Ed. Științifică, București – 1971)

 

William Shakespeare

 

Cel mai mare geniu al Angliei monarhiste și unul dintre cei mai mari ai omenirii, William Shakespeare s-a născut în târgul Stratford-pe-Avon al comitatului Warwick, în Ziua Sf.M.Mc. Gheorghe – 23 Aprilie 1564, din părinții John și Mary. La nașterea sa, ca a oricărui Luceafăr o Cometă cerească a dat bunăvestire Nației de nașterea aleasă. Ținutului Stratford-pe-Avon i se spunea în vechime „inima Angliei”, grație legendelor legănate de faimoasa Pădure Arden, precum Pădurea de Argint a Mănăstirii Văratec care l-a fascinat pe Luceafărului nostru Emin.

  

Stratford – nume trac, însemnând „vadul drumului”, iar Avon este numele celto-pelasg al râului, care străbate curmeziș de la nord-est spre sud-vest, despărțind „țara grâului” de la miazăzi, de „țara lânei”. Codrul Arden de nepătruns în vremea celților-pelasgi, a devenit ulterior celebra Pădure Arden datorită legendarului haiduc Robin Hood.

 

Neamul Shakespearilor a fost onorat de regele Henry VII Tudor, bunicul reginei Elizabeth, care făceau parte din acea „vitează yeomanry, pe care regii Angliei s-au tot întemeiat în luptele cu baronii rebeli.” Oameni liberi, intregri precum strămoșii lor pelasgi au fost înnobilați de William I, Cuceritorul (1066-1087), Duce al Normandiei din 1035, când a înfrânt pe anglo-saxoni în celebra bătălie de la Hastings în anul 1066, după care s-a încoronat rege. Un strămoș normand al lui William Shakespeare s-a remarcat prin lancea sa biruitoare sub flamura lui William I, Cuceritorul, primind astfel binemeritata poreclă de „Scutură Lance” – Shake-speare.

 

Bunicul poetului, Richard Shakespeare era un țăran înstărit (moșiile lor fuseseră smulse sub regii Tudori, prin mâinile lungi, înroșite ale castelanilor de Warwick, Kenilworth și judecătorul de pace sir Thomas Lucy), din satul Snitterfield vecin cu Stratford, unde se v-a stabili prin 1551, fiul său mănușarul John Shakespeare. Atunci era în epoca „elizabethană”, era mănușilor…  

 

Deși casta lânarilor – mănușarilor era bănoasă, John a întreprins și tagma negustoriei pentru a râvni la mâna Domnișoarei Mary Arden, fiica lui Robert Arden, din Wilmcote, descendent dintr-o familie de mici curteni. Tatăl era mândru cu bogăția celor 8 fiice. Odraslele sale mirifice.

 

Mezina familiei, Mary Arden s-a căsătorit cu John Shakespeare, în anul 1557, primind ca zestre domeniul Asbyes, Pădurea căreia îi purta numele, pământurile din jur, columbarul și o sumă de bani. Primele două fetițe Joan și Margaret au murit de ciumă. William fiind sub Pronie divină a trăit ca un Prinț, împlinind frumosul vis al Condeiului-Panei de Aur ce a fermecat lumea.

 

John Shakespeare, după ce și-a rotunjit averea prin moștenirea din ferma Snitterfield a tatălui său, a început să urce pe scara socială ca: degustător oficial de ale (băuturi spirtoase), consilier municipal – alderman, vistiernic și primar – bailiff al orașului, cu robă, tivită cu blană scumpă. Ferestrele casei nu aveau ca la ceilalți pergament, ci vitralii în care era imprimată stema breslei.

 

Micul prinț al spiritului – William rămânea uimit de diversitatea naturii locului natal, care-i înfrumuseța și-i lăcrima totodată sufletul de bucurie și de fascinație: „delușoare prelungi, cu lanuri bogate, pajiști de smarald smălțate cu zambile de câmp, pârâiașe limpezi tivite cu stufărișuri dese, păduricile de la poalele codrului, raiul păsărelelor, pe liziera căruia stânele se țineau șirag – ca ciucurii pe-o fustă de sărbătoare.” (William Shakespeare, Opere – Regele Ioan, Comedia Erorilor, Romeo și Julieta. Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București-1955) 

 

Edenul micului William, părea ca o privire asupra Paradisului fratelui călugăr Giacomino, din secolul al XIII-lea, în De Jerusalem celesti – Ierusalimul celest: „Privighetori și ciocârlii și păsări cântă/ prin pomișori, din zori și până vine seara./ Scot sunete frumoase în grădina sfântă,/ mult mai frumoase ca lăuta și vioara.// Acolo-s verzi mereu livezile în floare,/ pe unde sfinții cuvioși ies la plimbare,/ că grijă alta ei nu au nicicând mai mare,/ decât să-L laude pe Domnul cu-o cântare.” (Cesare Marchi, Dante, RCS Rizzoli Libri S.p.A., Milano, 1985)

 

Dincolo peste Carpații milenari ai dacilor nemuritori, în tărâmul de basm al Ipoteștilor, Prâslea cel frumos zburda ca un căprior prin pădurea răzeșilor unde concertau madrigaluri celeste, felurimea aristocrată a păsărelelor. Iar, la mărginea ogoarelor mănoase, culegea albăstrițele pe care încă nu le savuraseră albinele prisăcilor din preajmă, ori iazurile ispititoare…

„În lacu-adânc și neted, în mijlocul de lunce/ Părea că vede zâne cu păr de aur roș.” (Emin)

 

După Edenul natal, William a urmat Școala particulară la Stratford-pe-Avon, unde a învățat latina, retorica, greaca, logica scolastică, precedate totdeauna de rugăciune. Programul era de la ora 7, iarna, 6, vara până la ora 11, când lua masa de prânz acasă, apoi se relua programul de școală de la 13-17. „În orele de teologie, băieții își treceau, pe sub mână, poveștile despre cavalerii Mesei Rotunde, sau baladele cu haiducul Robin Hood din pădurea Arden.” (William Shakespeare, Opere…). Vacanța școlară a elevilor pe an era de o lună și jumătate.

 

În afara școlii gramaticale pasiunile lui se întreceau cu „sportivitatea” câinilor de vânătoare, pescuitul, vânatul cu arcul, cu șoimul, la capcană, precum și dragostea pentru flori și ierburi, „pe care le cunoștea desăvârșit, pe rudă și pe sămânță, dimpreună cu micile viețuitoare ale pământului sau pădurii.” O amintire destul de plăcută i-au lăst-o și actorii ambulanți ce poposeau deseori în curtea „Ursului.” (William Shakespeare, Opere…)

 

În dulcea Bucovină, Eminul ei de Aur și-al nostru, încins cu brâul spiritual al țăranilor inimoși, înseta după poveștile bătrânilor, savura mierea cărților, sorbind cu înflăcărare culegerile de poezii populare ale Bardului Vasile Alecsandri, Atanasie Marienescu sau alte tămăduiri celeste din vasta bibliotecă a profesorului iubit Aron Pumnul. 

  

În familia primarului de Stratford-pe-Avon a mai apărut Richard în 1574, când William care terminase școala gramaticală cu brio se pregătea pentru una din bursele de la Oxford, acordate de sir Hugh Clapton, dar prigoana executorului local, sir Thomas Lucy și a favoritului reginei Elizabetha – fecioara slută și sângeroasă, sir Robert Dudley, conte de Leicester s-a abătut și asupra familiei sale, prin regimul nefast de jaf regal legalizat sub pretextele religioase.

 

După moartea surorii Anne, s-a născut alt frate Edmond, care va deveni, ca și poetul, comedian. Drumul lui William devine spinos,viitorul său depinde de prestarea unor munci trudnice și umilitoare. A lucrat ca monitor la „grammarschool”, pe banca lui de școală, păstrată la muzeu, pe care e încrustată o deviză edificatoare: „Nulla emolumenta laborum! – Nici o sâmbrie pentru truda mea!, conțopist, băiat de prăvălie la măcelarul Cowdrey, dar în timp ce tăia și cântărea carnea clienților, perora pe latinește ori recita îndelung balade, cu gândul la marele haiduc Robin Hood sau la marele și neînvinsul Împărat get Alexandru cel Mare.

 

Trupele de actori ambulanți ce poposeau deseori prin Târgul Stratford-pe-Avon aduceau de fiecare dată sărbătoare în inima școlarului William, mai ales că tatăl său le onora cu prezența sa. Acele reprezentări populare, scenice care readuceau la viață pe marii tragedieni antici, traci cu operele lor, au fost pentru adolescentul William o adevărată Academie de Teatru și Regie.

 

În Dacia nemuritorului Decebal, respectiv în Moldova-Patria celui mai strălucitor Voievod Ștefan cel Mare, pe care Eminescu îi adora, adolescentul de 17 ani, frumos ca un Crai de Carpați, cu plete lungi pe umerii largi, precum Voinicii din povestirile de aur ale Neamului, a peregrinat prin țară, însoțind trupele de teatru ale lui Fany Tardini, Iorgu Caragiali și Mihai Pascaly ca sufleor și copiist, între 1867-1869. După ce Pascaly și-a dizolvat trupa, Eminescu s-a angajat sufleur „clasa a II-a”, în București, la Teatrul cel Mare, viitorul Teatru Național. Acea ucenicie l-a pregătit pe marele Poet să devină strălucitul dramaturg de mai târziu. 

  

În Februarie 1580, în Târgul natal Stratford-pe-Avon, s-a întâmplat o mare tragedie care-l va bulversa pe tragedian multă vreme. Katherine Hamlet, nume predestinat, tânăra frumoasă de 16 ani, prietena din copilărie a lui William, poate și din adolescență, s-a înecat în râul Avon, în locul unde o salcie bătrână ca o smeoaică, barase apele râului, săpând un adânc vârtej letal. 

 

Tradiția pelasgo-tracă ne spune că Geniile religioase traco-valahe sunt precedate la nașterea lor de o Cometă radioasă, iar la botezul creativ al spiritului lor, de o jertfă, adică de botezul de sânge al unei făpturi dragi ori apropiate. După un sfert de veac poetul dramaturg va evoca drama Katherinei în moartea eroinei sale Ofelia: 

 

„E lângă râu o salcie plecată/ Ce frunza sură-n ape-și oglindește./ Purtând cununi ciudate de urzici,/ De margarete și de gălbinele/ Și floarea roșie căreia păstorii/ Îi zic c-un nume de rușine, dar/ Fecioarele sfioase-i spun cervană – // Acolo ea-ncercând să se agațe,/ S-anine ierburile-i împletite/ De ramurile plângătoare, o creangă/ Vrăjmașă ruptu-s-a și dintr-odată,/ Cu ale ei podoabe câmpenești/ Cu tot, căzut-a-n râul plin de lacrimi.

 

Veșmintele-i, umflându-se de ape/ O duseră, o vreme, ca pe-o nimfă,/ Cânta-ntre timp frânturi de cântec vechi/ Nedându-și seama de restriște, ea,/ De parcă se găsea în lumea ei/ Născută și crescută chiar acolo.// Dar asta nu putea să țină mult:/ La urmă, valurile-i, grele de-apă,/ Au tras-o la fund în nămolos mormânt/ Pe biata fată, smulsă de la cântu-i/ Cel prea duios…” (Hamlet, IV, 7)

 

Tragica întâmplare pare sinonimă cu cea petrecută peste Carpații dacici ai Dumbravei lui Mihail Eminescu. În pădurea copilăriei de la Ipotești, cu reflexele ei de aur și argint, fata morarului de la Cucorăni, Ileana părea și mai frumoasă, cu „ochii care umezi se nasc precum stelele răsar pe crugul senin.”  Zâna cu cozi bălaie „de aur și mătasă, cu talia ca-n marmură săpată”, îl aștepta înfiorată de dor sub un salcâm înalt, venind să-i ofere mirificele flori de câmp.  

 

„Prin lanuri înflorite noi mergem împreună/ Și mândre flori câmpene eu pentru dânsa strâng/ Și ea la îngrijirea-mi cea dulce îmi zâmbește,/ Iar sufletul îmi râde și inima îmi crește.// Te-i rezema, dulce copil, de-al meu umăr/ Și fir cu fir păru-ți aurit am să-l număr,/ Apă-am să beau din a ta gură frumusețe,/ Dulci sărutări din ai tăi ochi de blândețe.” (Augustin Z.N. Pop, Mărturii … Eminescu * Veronica Micle, Chișinău-1989)

 

 Locul natal i-a pecetluit viitorului Luceafăr, admirația Codrului, amiciția Lacului încărcat cu nuferi, valorificarea poeziei populare, primele prietenii și întâia iubire care s-a sfărâmat înainte de a se naște. Se petrecea la interval de aproape 3 veacuri, de la drama Înaintemergătorului liric William Shakespeare, care-l va cutremura pe adolescentul frumos, poet al plaiului dulce bucovinean, privind moartea primei sale iubite Ileana, pe care a nemurit-o apoi în poezia:

 

MORTUA EST!

 

„…Te văd ca o umbră de-argint strălucită,/ Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,/ Suind, palid suflet, a norilor schele,/ Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.// O rază te-nalță, un cântec te duce,/ Cu brațele albe pe piept puse cruce,/ Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier/ Argint e pe ape și aur în aer.// Văd sufletu-ți candid prin spațiu cum trece;/ Privesc apoi lutul rămas…alb și rece,/ Cu haina lui lungă culcat în sicriu,/ Privesc la surâsu-ți rămas încă viu-

 

Și-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,/ De ce-ai murit, înger cu fața cea pală?/ Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?/ Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?// Dar poate acolo să fie castele/ Cu arcuri de aur zidite din stele,/ Cu râuri de foc și cu poduri de-argint,/ Cu țărmuri de smirnă, cu flori care cânt;// Să treci tu prin ele, o sfântă regină,/ Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,/ În haina albastră stropită cu aur,/ Pe fruntea ta pală cunună de laur. 

 

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,/ Când viața-i o baltă de vise rebele;/ O, moartea-i un secol cu sori înflorit,/ Când viața-i un basm pustiu și urât.// Dar poate… o! Capu-mi pustiu cu furtune,/ Gândirile-mi rele sugrum cele bune…/ Când sorii se sting și când stelele pică,/ Îmi vine a crede că toate-s nimică.// Se poate ca bolta de sus să se spargă,/ Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,/ Să văd cerul negru că lumile-și cerne/ Ca prăzi trecătoare a morții eterne…// Ș-atunci de-a fi astfel…atunci în vecie/ Suflarea ta caldă ea n-o să învie,/ Atunci graiu-ți dulce în veci este mut…/ Atunci acest înger n-a fost decât lut.

 

Și totuși, țărână frumoasă și moartă,/ De racla ta razim eu harfa mea spartă/ Și moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc/ O rază fugită din chaos lumesc.// Ș-apoi… cine știe de este mai bine/ A fi sau a nu fi…dar știe orcine/ Că ceea ce nu e, nu simte dureri,/ Și multe dureri-s, puține plăceri.// A fi? Nebunie și tristă și goală;/ Urechea te minte și ochiul te-nșală;/ Ce-un secol ne zice ceilalți o dezic./ Decât un vis searbăd, mai bine nimic.

 

Văd vise-ntrupate gonind după vise,/ Pân-dau în morminte ce-așteaptă deschise,/ Și nu știu gândirea-mi în ce să o stîng:/ Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?// La ce?… Oare totul nu e nebunie?/ Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?/ Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,/ Trăit-ai anume ca astfel să mori?/ De e sens într-asta, e-ntors și ateu,/ Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu.” 1 Martie 1871 (Eminescu, Poezii, Ed. pentru Literatură – 1965) 

 

Marile Genii creștine au comuniunea lor de Taină, de spirit, de creație, deasupra Timpului și a Spațiului, anticipându-se neîntrerupt într-un prezent continuu, precum Profeții și Sfinții întru cuminecarea lor cu Mântuitorul Hristos și Crăiasa Cerului–Fecioara Maria-Vlaherna-Carpatina! 

 

——————- 

Eseu dedicat distinsei Fiice a României Tainice, Gabriella Basarab și tuturor basarabilor iubitori de Dumnezeu, Fecioara Maria, Patrie, Frumusețe, Dragoste și Poezie sublimă.

28 Februarie 2024 + Sf. Cuv. Ioan Casian și Gherman din Dobrogea; Sf. Cuv. Vasile Mărturisitorul

 

***  

(PARTEA II-A)

 

„Shakespeare a dat naștere acelei forțe 

creative care îl face unic!” (S.T. Coleridge) 

 

Marele William Shakespeare și-a întrupat Opera-capodoperă în vremea de sfârșitului de secol  XVI și în primul deceniu al secolului al XVII-lea, într-un covârșitor optimism, garnisit pe ici pe colo cu o aromă pesimistă, dar în ton cu pofta, cu apetitul regal al societății sale londoneze, conturând astfel icoana Omului creat de Bunul Dumnezeu, după Chipul Său divin.

 

„În ultima vreme – de ce, nu știu – mi-am pierdut toată voioșia…; sufletul îmi este atât de apăsat, încât acest frumos tărâm, pământul, îmi pare un promontoriu sterp; acest preaminunat baldachin, văzduhul, vedeți, acest mândru firmament ce se-nalță deasupra noastră, această boltă falnică împodobită cu scântei de aur, nu-mi pare alta decât un vălmășag de miasme.

 

Ce minunată lucrare e Omul, cât de nobilă îi este inteligența, ce fără de număr îi sunt facultățile, alcătuirile și mișcările, cât de chibzuit și de admirabil e în faptele sale, cât de asemenea unui înger în puterea sa de înțelegere, cât de asemenea unui zeu: frumusețea lumii; pildă a viețuitoarelor; și, totuși, pentru mine, ce înseamnă  această chintesență a țărânii? (Hamlet, II, 2, 299-317, trad. D. Duțescu, Shakespeare – Hamlet, Ed. Albatros, București-1974)  

 

Arborele spiritual pelasgo-celt a dat Regatului britanic și omenirii pe unul dintre cei mai mari Fii ai săi, care a înveșmântat regal și a înfrumusețat lumea cu esența artei și a gândirii lui. Faima Marelui Shakespeare a trecut granița Angliei poposind dincoace de hotarele dacice, prin ofensiva dramaturgiei și a liricii sale estetice pogorâtoare de lumină, devenind un reper esențial și un argument peremptoriu geniului natural, al libertății desăvârșite de creație religioasă. 

 

Marile genii ale lumii, post Shakespeare, așa cum au fost și la noi Hașdeu, Coșbuc, Alecsandri, Vlahuță, Eminescu l-au cântat pe Bard cu profundă admirație și l-au iubit, considerându-l cel dintâi întru artiștii omenirii, o forță a naturii creative de esență demiurgică. Regele liricii engleze a devenit Patriarhul romanticilor! După celebra piesă Întoarcerea din Parnas, era considerat „cel mai mare poet englez, mai mare decât Chaucer sau Spenser.” (Leon Levițchi, Istoria Literaturii Engleze – Americane, Ed. Dacia Cluj-Napoca, 1985)

 

Marele poet – prozator Victor-Marie Hugo al Franței, considera Opera nemuritorului Shakespeare drept una „absolută, suverană, imperioasă, eminamente solitară, rea vecină, sublimă în radiațiile ei, absurdă în răsfrângere și vrând să rămână fără copie. El este inimitabil de către cei egali în genialitate: „Entre lions on ne singe pas.” (V. Hugo, William Shakespeare, Ed. Nelson, Paris-1850) 

 

Victor Hugo, care și el a cochetat bine cu geniul în arta lirică, epică și dramatică, știa că toate geniile își au efigia lor, prezisă pentru a fi emblema Națiunii care-i nasc, care-i cresc, care-i înalță. „În orice viață omenească zace/ Un semn din vremea care s-a sfârșit;/ Pe-aceea cercetând-o, poți prezice/ Fără de greș ce va urma să vină,/ Căci germenul firav, ce-abia-ncolțește,/ Rodi-va mai târziu, triumfător.” (Shakespeare, Henry VI, Partea a II-a, III, 1)  

 

Luceafărul nostru EMIN, hărăzit de Crăiasa Maria – Vlaherna – Carpatina, geniul – Profetul Națiunii valahe și-al lumii universale s-a raportat întotdeauna la întregul spiritual al Neamului,  asumându-se astfel, Cerului Străbunilor și Pământului Strămoșilor, ca totalitate și unitate! 

„Închis în magnifica lui strălucire și unitate refăcută după care a tânjit, cu o dureroasă, dramatică sete cât a fost pe pământ, adică în sfâșiere, fragmentare, imperfecțiune, Eminescu oferă în cultura românească unul dintre cele mai izbitoare exemple și argumente pentru țesătura unei creații care depășește puterile minții noastre omenești de cuprindere, în părțile ei constitutive.”(Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu-Cultură și Creație, Ed. Eminescu,Buc.1976)

 

Lucrul, fapta, lucrarea, creația, la Eminescu s-au împletit întotdeauna ca un crez, ca o chemare, ca o alegere, ca o vocație, ca o misiune suverană și împovărătoare în același timp. 

 

SĂTUL DE LUCRU…

(după Shakespeare, Sonete, XXVII)

„Sătul de lucru caut noaptea patul,/ Dar al meu suflet un drumeț se face/ Și pe când trupul doarme-ntins în pace,/ Pe-a tale urme l-au împins păcatul.// E noapte neagră-n ochii-mi, totul tace,/ Dar mintea-mi vede – genele holbate;/ Ca și un orb mă simt în întuneric/ Și totuși înainte-mi zi se face.// E chipul tău, lumină necrezută/ De frumuseți, de tină, curăție,/ Ce nopții reci lucire-i împrumută.// Din cauza ta, bălaia mea soție,/ Cât ziulica trupu-odihnă n-are,/ Iar noaptea sufletul în cale pleacă.” (Eminescu, Opere, I. Poezii, Ed. Gunivas, Chișinău, 2008) 

 

Cercetarea asiduă, riguroasă, profundă a cunoașterii operelor, capodoperelor și biografiile marilor înaintași au fost mulții săi talanți pe care i-a înmulțit înmiit și i-a desăvârșit continuu.

 

„Când ai citit nenumăratele cărți citite de Shakespeare, reia Hugo, când te-ai adăpat de la aceleași izvoare, când te-ai pătruns de tot ceea ce el era pătruns, când ți-ai compus în sinea ta un facsimile al trecutului așa cum îl vedea el, când ai învățat tot ce știa el așa încât să ajungi să visezi tot ce visa el, ascuțimea simțului de observație, claritatea caracterizării personajelor… (parcă ar fi vorbit marele scriitor francez despre Petru Cercel, Dimitrie Cantemir, Andrei Șaguna, Iorga, Eminescu, Hașdeu, Nicolae Densușianu, Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Mircea Eliade ori Petre ȚuțeaDacii  de Aur, care au citit aproape toate operele universale al vremii lor n.a.), când ai digerat toate aceste fapte, toată această istorie, toate aceste fabule, toată această filosofie, când ai suit această scară de volume, capeți drept recompensă acest nour de umbre divine deasupra capului.” (Victor Hugo, William Shakespeare, op. cit.)

 

Harul Mântuitorului nostru Iisus Hristos – POETUL absolut al Cosmosului-Vieții, pogoară pururea peste Aleșii Săi, peste geniile Sale, energia Sa necreată, adumbrindu-le și făcându-le să se intercepteze între ele, într-o osmoză celestă, conferindu-le pururea Aura nemuririi lor! Dincolo de generoasa literatură consumată plăcut, de cunoașterea vieții de la țară, târg, cetate ori curtea regală, a studiat istoria, astrologia, filosofia, folclorul, pictura și muzica italiană, pentru a da strălucire personajelor sale, pe care le-a înnobilat asemeni rangului său.  

Comuniunea transcedentală Shakespeare – Eminescu ne amintește de harul, forța, puterea, ruga, iubirea, jertfa, autoritatea, crucea și majestatea lor întru urcușul Geniului! 

 

Marele Shakespeare a fost primit regal în Dacia noastră – Patria milenară a geniilor de către Ambasadorii culturii ortodoxe: prinții Petru Cercel, D. Cantemir, B.P. Hașdeu sau Gheorghe Asachi, H. Rădulescu, Gh. Barițiu, Cezar Boliac, N. Filimon, D. Bolintineanu, Barbu Delavrancea, Voevodul liricii – Mihail Eminescu, Liviu Rebreanu, Al. Macedonski, Al Davilla, Pompiliu Eliade, Mihai Dragomirescu, Gh. Bogdan-Duică, Șt. O. Iosif, Tudor Vianu, Dan Botta, Emil Botta, Zoe Dumitrescu-Bușulenga ș.a., consonând în duh, în literă, în cânt, în adevăr, în libertate și în spirit. 

 

Principatul Transilvania i-a jucat dramele: Hamlet, Iulius Cesar, Macbeth, Romeo și Julieta, Othello, Neguțătorul din Veneția, Regele Lear cu trupe germane, de teatru se înțelege, iar Muntenia și Moldova cu trupe italiene. (Al. Duțu, Shakespeare in Rumanie, Ed. Meridiane-1964)

 

Prestigiosul periodic Foaie pentru minte, inimă și literatură, i-a consemnat multe fragmente în paginile sale, iar Prințul de sânge și cultură B.P. Hașdeu, l-a imortalizat cu Macbeth în Răzvan și Vidra, Neguțătorul din Veneția, cu personajul avariției Shylock, în Opere III. Studii și articole literare, filosofice și culturale. Studii și articole de economie politică. Ed. Univers enciclopedic, București-2007; ca să nu mai vorbim de marele Poet creștin Doctorul fără de arginți – Vasile Voiculescu cu nemuritoarele sale Sonete, de aur. 

 

Marele Emin în poemul de dragoste Icoană și privaz, unde zugrăvește splendoarea cromaticii naturii și mirajul mirabilei arte, surprinde aurele lui Homer, Calidasa și evident Shakespeare, cu ultimul comparându-se, dar în ipostază de smerit erou al frumuseții, veșnic însetat de formele perfecte: „Dar unde este dânsul cu genu-i de foc/ Și eu, fire hibridă – copil făr-de noroc!”

 

„Eminescu vede în dramaturgul elizabetan un poet național, un poet al poporului englez, al cărui prim merit între toate celelalte a fost de a fi cules pe câmpiile de flori sălbatice ale cântecelor poporale, ca și orice poet național. Fiindcă poporul „concepe cum vede, și Shakespeare a fost al poporului său, prin excelență!” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu-Cultură și Creație, Ed. Eminescu, București-1976)

 

Marele istoric – enciclopedist Nicolae Iorga a nutrit o mare admirație pentru Shakespeare, deopotrivă cu cea pentru Eminescu, considerându-i, cei mai mari poeți ai tuturor timpurilor. Erudiția, sentimentul, puritatea, vibrația în Corola creației romantice au împletit, au surprins frumosul, mireasma, naturalul și mișcarea. Iată un pasagiu adesea citat, din Hero și Leandru: „El îngenunche și către dânsa se rugă cucernic;/ Casta Hero către el vorbi astfel, blând:/ De-aș fi sfântul căru-i se închină, l-aș asculta./ Și cum spunea aceste cuvinte, se apropie de el./ El tresări; ea se-nroși, fiind rușinată;/ După care Leandru se-nflăcără și mai mult./ El mâna-i atinse și, atingând-o, ea tremură:/ Iubirea adânc întemeiată cu greu se desface./ Acești iubiți vorbeau prin atingerea mâinii:/ Adevărata iubire e mută, adesea uimită ea stă./ Astfel, pe când semne multe-arătau suflete-aprinse,/ Aerul cu scântei de foc viu se stropea,/ Iar noaptea adânc ascunsă-n negurosu-Acheron./ Capu-și ridică, și lumea jumătate/ Răsuflă de-acum întuneric-zi neagr-a lui Cupidon!”  

 

Întotdeauna marile Iubiri romantice se pogoară din înaltul Cer și țâșnesc din Sânul Patriei! Clopotele bisericii din sat, răsfrâng leagănul pădurii, atingând mireasma florilor ce se afundă în inimile curate, în care se deschide o lume nouă, o viață pură, o lume ce vine de dincolo de inimile lor arzânde, dogoritoare care topesc soarele dorului în picături mari de rouă și de jar.

 

ASTA VREU, DRAGUL MEU!

„Iubești scumpa mea frumoasă/ Ghirlandioara de-albe flori,/ Ce-ncunună grațioasă/ Buclele-mi ce-n vânturi zbor?/ Nu nu! Nu nu!/ Ce vrei dar dragă tu?/ Poate roza cea tăcută,/ Care dulce se sărută/ Cu fluturii răzâtori?// Ba nu, nu cununa-n laur,/ Cinsă-n aur, aur, aur,/ Atunci este un tezaur,/ Asta vreu,/ Dragul meu!// Iubești dulce drăgulină/ Doina mea de tainic dor,/ Ce pe lira mea suspină/ Dulce, blând, încetișor?/ Nu nu! Nu nu!/ Ce vrei dar dragă tu?/ Poate cântul de-armonie,/ Care Eol îl adie/ Printre frunze, printre flori?/ Ah! când aurul suspină,/ În punguța plină, plină,/ C-o cântare metalină!/ Asta vreu,/ Dragul meu!” (Eminescu, Opere, op. cit.)

 

Dorul lui se întoarce din unda sinelui în vârtejul adânc al dorinței Ei, aprinzându-se de zările cu foc senin, spre a li se deschide cămările sufletului, în care se reflectă pământul sacru mustit de sângele Gliei străbune. Cântul atingerii, fredonează Lumina albă ce scaldă pomii, florile, jurămintele, coborând pe apele curgerii, ca pasărea cu trilul dorului ascuns, înflorind curcubeul.

 

„Eu jur pe arcul cel mai greu – Cupidon -, / Pe scumpele săgeți cu vârf de aur,/ Pe nevinovăția porumbului lui Venus,/ Pe ce unește-n suflet, prosperând iubiri,/ Și pe-acel foc ce-a consumat pe Dido,/ Când s-a văzut plecând înșelător troianul,/ Pe câte jurăminte le-au călcat bărbații,/ Mai multe ca acelea rostite de femei.” (Visul unei nopți din miezul verii, cf. Nicolae Iorga, Istoria Literaturilor Romanice în Dezvoltarea și Legăturile lor. Vol. II, Epoca Modernă, până la 1600, Ed. pentru Literatura Universală, București-1968) 

 

În suflet e soare și-n inimă cântare! Cerul surâde în lumina din ochii lor. Pământul înverzește în Primăvara amorului lor dulce. Apele lăcrimează de bucuria aprinderii-cuprinderii lor. Parcă totul se înalță în cântec și șoaptă! E taină? E mister? Este ceva suav, sublim pogorât dintr-o lume care nu se vede, dar pe care o simțim profund în atingere, în fiece pas, în fiece fior, în fiece glas, în fiece dor, în fiece îmbrățișare, în fiece înălțare, ca o sacră înviere a Patriei dragi.  

 

ASTA VREU, DRAGUL MEU!

„Iubești poate pe Selene,/ Ca o candelă lucind/ când cu pasu-i lin, alene/ Se preumblă surâzând?/ Nu nu! Nu nu!/ Ce vrei dar dragă tu?// Iubești poate alba zare,/ Ce-o săgeată mândrul soare/ Peste câmpul înflorind?/ Ah!, când aurul dulce sună/ În punguța mea nebună,/ Nu-mi mai trebe alba lună!/ Asta vreu,/ Dragul meu!// Iubești patria-ți măreață,/ Ce de glorii duce dor,/ Când în palida ei față/ Se deseamnă-un viitor?/ Nu nu! Nu nu!/ Ce vrei dar dragă tu?/ Poate visul mare, mare,/ De mărire, răzbunare,/ Ce-l visează-a ei popor?/ Când în loc de glorii, laur,/ Mi-ai da aur, aur, aur./ Atunci fi-mi-ar un tezaur,/ Asta vreu,/ Dragul meu!” (Eminescu, Opere, I. Poezii, op. cit.)

 

Genialul William Shakespeare l-a anticipat pe Profetul Mihail Eminescu, în radiografia lor severă, asupra societăților lor regale, cu ascendent în cele comunisto-democrato-neocapitaliste.

 

„Sunt istovit, și-n tihnă voi să mor/ decât să-l văd slăvit pe ticălos,/ iar pe sărman de râsul tuturor,/ să văd tăgăduit pe credincios,/ pe vrednicul de cinste, oropsit, și pe femei batjocorite crunt,/ pe cel făr-de prihană pedepsit,/ și pe viteaz răpus de cel mărunt,/ și artele sub pintenul despot,/ să văd prostia doctor la deștepți/ și adevărul „vorbă de netot”,/ și strâmbul poruncindu-le la drepți:/ Mă uit, scârbit, la tot șibun rămas!/ dar dacă mor, iubirea-mi cui o las?(William Shakespeare, Opere *, Ed. de Stat pt. Literatură și Artă, București-1955)

 

Demiurgul-poet, în Gemenii, după ce se înclină venerabil apoteozei marilor regi dacici, face o radiografie a societății vremii sale, care pare a se transmite ereditar, secular, cu mici excepții…

 

GEMENII

 „O candelă subțire sub bolta cea înaltă/ Lumină peste regii cei dacici laolaltă,/ Cari tăiați în marmur cu steme și hlamide/ Se înșirau în sală sub negrele firide… Ei! Lumea-i împărțită în proști și în șireți,/ Iar patimelor rele viclenii le dau preț./ Sămânța roditoare se cade ca să sameni./ Ca să fii domn, se cade să-i iei adânc pe oameni./ Voiești ca să se-nchine cu toți l-a tale oase,/ Atunci învie-într-înșii pornirea dușmănoasă,/ Invidia și ura botează-le virtuți, 

 

Numește-erou pe-un gâde ca fierul să-i ascuți,/ Pe cel viclean și neted numește-l înțelept,/ Nebun zi-i celui nobil și simplu celui drept,/ Din patimi a mulțimii fă scară la mărire/ Și te-or urma cu toții în vecinică orbire./ Cu laude mângâie deșertăciunea lor,/ Din roiuri risipite vei face un popor/ Și sigur fii la rele de-a pururea urma-va,/ Cu sânge și cenușă pământul presura-va…

 

Ferește-te de una, să te păzească ceriul,/ Să nu te-mping-un demon a spune adevărul./ A spune: că nu-s vrednici decât de-adânc dispreț,/ Că pentru o vorbă goală jertfești a lor vieți,/ Că-n tine nici îți pasă măcar de-ale lor păsuri,/ Că cu a lor micime de suflet tu îi măsuri,/ Că lauda, cu care i-ncarci e o ocară,/ Că tot ce e ca dânșii e vrednic ca să piară.” (Eminescu, Opere, I. Poezii, op. cit.)

 

Eminul, geniul geto-carpatin i-a acordat geniului pelasgo-celt William, prinosul unei iubiri statornice și entuziaste. Poemul Cărțile, scris prin anul 1876, respiră o fervoare pe față, strălucitoare, față de Artistul pe care-l încoronează „maestru, deasupra oricărui altuia

 

Shakespeare! Adesea te gândesc cu jale,/ Prieten blând al sufletului meu;/ Izvorul plin al cânturilor tale/ Îmi sare-n gând și le repet mereu.// Atât de crud ești tu, ș-atât de moale,/ Furtună-i azi și linu-i glasul tău;/ Ca Dumnezeu te-arăți în mii de fețe/ Și-nveți ce-un ev nu poate să te-nvețe.// De-aș fi trăit când tu trăiai, pe tine/ Te-aș fi iubit atât – cât te iubesc?/ Căci tot ce simt,/ de este rău sau bine,/ – Destul că simt – tot ție-ți mulțumesc.// Tu mi-ai deschis a ochilor lumine,/ M-ai învățat ca lumea s-o citesc,/ Greșind cu tine chiar, iubesc greșeala:/ S-aduc cu tine mi-este toată fala.” (T. Vianu, Eminescu și Shakespeare, în Studii de literatură română comparată, Ed. Academiei, 1963, ed. II)

 

Atât era de econom, de prețios cu scrisul Bardul britanic, că nu pierdea niciun cuvânt, nici o idée, după cum observa Ben Jonson, subliniind adesea ca, „un punct de glorie pentru Shakespeare faptul că în ceea ce scria nu ștergea un singur rând.” (Timber, or Discoveries,1641)

 

Lumea vie a universului poetic eminescian surprinde căderea meteorică a misterioaselor revelații așteptate cu emoție și cu înfiorare, într-o natură paradisiacă, însuflețită umano-angelic. „Ca un bard clarvăzător al popoarelor antice, ca un poeta vates, Eminescu readuce din străfunduri inițiatice motivele grave, fundamentale, legate de soarta cosmosului mare și a celui mic și le îmbracă în veșmintele unui context romantic.” 

————————-

Genialii Artiști ai Slovei Shakespeare și Eminescu au risipit cromatica frumosului liric dincolo de nestatornicia timpului. În eternitate!  

16 Aprilie 2024

 

***  

(PARTEA III-A)

 

„De-ași fi trăit când tu trăiai pe lume,

te-ași fi iubit atât cât te iubesc ,

căci tot ce simt, – tot ție-ți mulțumesc:

Tu mi-ai deschis a ochilor lumină,

m-ai învățat ca lumea s-o citesc…”

(Mihai Eminescu)  

 

Poezia, proza, drama, comedia, tragedia, permit celui hărăzit Artei, creației spirituale, după modelul nemuritorilor antici, să transmită semenilor din Patria lor și-a altor popoare tot ceea ce vede, ceea ce simte, ceea ce gândește, adică: Adevărul în toată goliciunea plinătății sale! 

 

După ce trec prin oglinda sufletului lor, celebrele nume aureolate de legendă, caută corespondenți sau aleg personaje cu asemănări ale anticilor, ale celor hărăziți, îngemănând astfel cuvântul și sunetul – frați muritori și nemuritori totodată. 

 

Din claritatea deplină a situațiilor, din descrieri ale naturii, comparații, metafore, din claritatea caracterizării personajelor, privite sub toate unghiurile de reflecție, reiese ascuțimea simțului de observație al regalului William în viața oamenilor, în curgerea lor telurică, sacră, cotidiană. 

 

Viața geniilor, existența lor, flacăra spiritului lor profetic a fost dată de Sus, aprinsă serafic pentru a arde, a lumina viața conaționalilor lor întru comuniune cu Dumnezeu și Sfinții cerului. Numind obiectul, botezându-l, punându-i nume, Omul îl năștea și îl nășea astfel încât cuvântul făcea cununia între autor (naș) și lucruri, ca o înrudire, ca o blagoslovenie, ca o iubire.

 

Iubirea frumoșilor îndrăgostiți ai zeului Cupidon, Romeo și Julieta seamănă cu pogorârea unei aurore care le aprinde inimile, contopindu-i într-o singură ființă, într-o plinire a extazului, într-o străfulgerare a paradisului, încântându-i să-și jure amorul pe orice existență în cer și pe pământ: pe inimă, pe zi, pe noapte, pe lună, pe soare, pe chip, pe flori, pe pomi, pe altar, pe suflet…

 

Romeo: „Copilă, jur pe sfânta lună care/ Chenar de-argint pe vârf de pomi brodează…”Julieta: „O, nu jura pe luna-nșelătoare,/ Ce-și schimbă discu-n fiecare lună,/ Nu vreau să fii și tu din cei ce mint…”

Romeo: „Pe ce să jur dar?”

Julieta: „Nu jura de loc!/ Sau jură doar pe nobilul tău suflet!/ Pe sfântul idol din altarul meu,/ Și te voi crede…”

Romeo: „O, dacă iubirea…”

Julieta: „Las-, nu jura! Oricâtă-i fericirea/ Pe care o simt acuma lângă tine,/ Dar legământul acestei nopți îmi vine/ Prea iute, nu știu cum, prea fără veste,/ Prea ca un fulger care nu mai este…”(W. Shakespeare, Regele Ioan, Comedia Erorilor, Romeo și Julieta, Ed. de Stat pentru Literatură și Artă, București-1955, p. 319)

„În Eminescu nu e dragoste și durere de dragoste”, cum s-a grăbit să gândească poetul Arghezi. 

 

În Eminescu este dragoste și iubire de dragoste! 

Iubirea lui cântă! Dragostea lui cheamă! Trăirile lui povestesc și prevestesc! 

Înțeleptul nostru Voievod Neagoe Basarab, de-acum prin grația lui Dumnezeu și purtarea de grijă a Arhiepiscopului Calinic de Argeș, canonizat sfânt, spunea în tratatul său de filosofie, că, Dragostea face sufletele să vorbească cu îngerii. Atuncea va pricepe omul că nu este departe de Dumnezeu.” (Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, citat de Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, Ed. Humanitas, București-2014)

 

Eminescu pare o incantație magică. Copleșește ca un mister plin de farmec. Surprinde ca o taină neînțeleasă. E poate cântecul menirii sale prin care au încercat odinioară ispititoarele sirene să-l atragă în mrejele lor pe  neînfricatul get Ulise… Un cântec al dragostei eterne… 

 

Un geniu ca el, și oricare alt geniu-profet creștin, își jertfește viața pentru a dezvălui oamenilor calea spre adevăr, drumul spre dreptate, cărarea spre lumină, dezvăluind totodată mirajul artei, umanizând într-un fel natura ori naturalizând în sensul artei, oamenii credincioși, binevoitori.  

 

Stăpânind cu ușurință, grație harului: mitul, poezia, filosofia, religia, cosmogonia și multe alte științe și arte a țesut cu măiestrie, brodând miraculos în Arta dramatică chipuri nemuritoare de regi-eroi ori despoți, precum înaintașul său britanic William Shakespeare. 

 

Vatra străbună a Daciei Mari, hărăzită primordial de Dumnezeu, oamenilor drepți, viteji, harnici, credincioși, jertfitori, omenoși, înțelepți, iubitori de frumos, de cânt, de datini, de moșie, de creație, de artă, a avut privilegiul divin, ca în seminția fiilor Ei, să se născă prințesa geto-dacă Maria, devenită apoi prin Sf.Duh, Maica Domnului și Crăiasa Cerului și a Pământului.

 

Totul în Dacia era Armonie, ca o liturghie sacro-profană: pământ și cer, lumină și cânt, câmpii și păsări, mame și dor, bătrâni și legende, bărbați și cetăți, moșie și voievozi, codru și ape. Nu întâmplător genialul Emin a așezat cuvintele drepte, suverane în graiul lui Mircea cel Mare, ca să se cutremure îngâmfatul și păgânul sultan ce venise să-i cotropească Moșia – Patria sfântă: Eu ? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…/ Și de-aceea tot e mișcă-n țara asta, râul, ramul,/ Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este,/ Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;/ N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid/ Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!” (Eminescu, Poezii, Scrisoarea III, Editura pentru Literatură, București-1965) 

 

„Că zmeii Daciei/ Ca constelații sângeros-profetici/

Au strălucit în fața Romei vechi. O lume-a tremurat la arătare/

Și marea ș-a-ndoit spumații muri/ Naintea mândrei fulgerări a lor.”

 

După motto-ul, dangăt de clopot privind autoritatea marilor regi geto-daci, la paternitatea Daciei consființită prin Voia Domnului, ca demnitate suverană și legendară, Eminescu, care avea un cult sacru pentru Dacia, pentru toți mari ei regi, își zugrăvește pe marele Erou-Martir, regele Decebal în ipostaza lui de apărător al patriei, al tradiției, de biruință și de jertfă în fața tăvălugului cotropitor al Romei barbare, ce nu mai contenea să subjuge popoarele și țările lor. 

 

Și pe Decebal Regele-Erou îl găsim una cu Patria sa: cu cerul și pământul, munții și marea, soarele și aerul, fii și fiicele, cu trecutul și prezentul, cu jertfa și izbânda. Cu tot și toate ale Ei.

 

DECEBAL

„Auziți auziți, cum inima d-oțel/ A Daciei se zbate cu putere…/ Azi oastea noastră a învins iazigii…/ Popoare-ntregi privesc ca la o stea./ Ieri încă slabi, astăzi se grămădește/ Evul întreg în brațul nostru fier…/ Eu am fost punctul care-n marea lumei/ Cea liniștită m-am mișcat – și marea…/ Marea întreagă s-a mișcat cu mine.-/ Din codri-antici și pustii de gheață/ De sub lumina aurorei boreale/ Și din dumbrăvi de laur, din pustia/ Egipetului vechi, a Libiei ruine,/ Porniți de constelații sângeroase/ Cu mintea-aprinsă de preoți bătrâni,/ Popoarele pornesc în contra Romei…” (Eminescu, Opere Proză. Teatru. Literatură populară, coord. acad. Mihai Cimpoi, Ed. Gunivas, Chișinău, 2008)

 

Viața geniilor, existența lor, flacăra spiritului lor profetic a fost dată de Sus, aprinsă serafic pentru a arde, a lumina viața conaționalilor lor întru comuniune cu Dumnezeu și Sfinții cerului. 

 

Numind obiectul, botezându-l, punându-i nume, Omul îl nășea, îl năștea noii vieți, astfel încât cuvântul făcea cununia între autor (naș) și lucruri, ca o înrudire, ca o blagoslovenie, ca o iubire.

 

Mihail Eminescu prin clarviziunea sa genială, cu predispoziția lui lirico-filosofică, cu intuițiile lui profetice nu a plăsmuit o cosmogonie anume, pentru a reconstrui, pentru a ne restitui frământătura, aluatul, dospirea, rumenirea Neamului nostru pelasgo-traco-geto-dac, fiindcă tradiția i-a înlesnit țesătura geniului cu vocație metafizico-mistică, unificatoare, de sinteză. 

 

În curtea penitenciarului Aiud, printre miile de întemnițați religios, filosoful creștin-ortodox Petre Țuțea, vorbea asistenței în zdrențele vărgate, în lanțuri și viezurilor atei, despre Hristos, despre Împărăteasa Maria, despre Neamul său eroic-martiric-sfânt, despre profetul Eminescu:

 

„D-le colonel (era vorba de securistul-călău, făcut la apelul de seară al comuniștilor uzurpatori, îndatorați sovieticilor, cărora le-a predat țara, mare ofițer, Gh. Crăciun n.a.), dacă va trebui ca aici, în lanțuri și-n haine vărgate să murim, considerăm că nu noi îi facem o cinste neamului românesc, ci neamul românesc ne-a făcut onoarea de-a muri pentru el.” (Dragoș/ Ioana Ursu, Aiudule, Aiudule, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2011) 

 

Originile, care întotdeauna chezășuiesc unitatea, asigură dimensiunea continuității, a dăinuirii! Dochia devine astfel adevăratul geniu tutelar al poporului traco-geto-daco-român!

În Eminescu s-a mișcat permanent o lume a esențelor! 

În profetismul lui s-a aprins și a ars continuu spiritul serafic!

În Luceafărul nostru s-a văzut străfulgerarea grandioasă a Trecutului-Prezent-Viitor!

 

Pe frontispiciul profetismului lui Emin s-au cimentat temelia unei filosofii și stâlpul înțelepciunii! Filosofia i-a înlesnit accesul la înțelepciune, iar aceasta i-a deschis larg porțile cunoașterii. Orice creație de spirit din lume reprezintă o oglindă pentru istoria omenirii: legenda unui trecut, devenind gloria unui prezent, care impune renumele, autoritatea și încântă viitorul.

 

BOGDAN DRAGOȘ

Personajele:

 

Dragul, Voievod de țară în Maramureș

Sas văru-său; Bogdan, fiul lui Dragul…

Bogdan, prințișorul voievodal în urcușul său către domnie s-a format în datina străbună a geto-dacilor, a maramureșenilor dârzi, a oșenilor înflăcărați și neîngenuncheați, în cultul onoarei, moralei, al pregătirii pentru lupta fizică, al vânătorii, al cunoașteri norodului, în  cultul Patriei cu toate frumusețile, binecuvântările, darurile, dorurile și înfrățirile ei, vestindu-le tatălui.

 

 BOGDAN (parea I-a)

„Pe când nu erai bolnav mergeam de-a pururi singur/ Adesea rătăcit-am prin munții nalți ai Tissei,/ Pân-unde a lor vârfuri despart apele-n două/ De curge-apoi o parte spre noi spre soare-apune,/ Pe când o altă parte se varsă-n răsărit -/ Spre răsărit adesea îmblat-am zile-ntregi/ Urmând cărarea ceea ce și-au făcut păraie/ Și-am bătut cu ele prin codri vechi și vecinici/ Cărarea-abia îmblată.

 

Adesea cu Siretul, cu Bistrița adesea/ Eu m-am tot dus la vale pe-o luntre ușurică/ Alăturea cu mine având o plasă, arcul…/ Găsii acolo oameni, vorbind aceeași limbă/ Ca și ai noștri. Aflat-am munți cu piscuri nalte/ Așa fel e pe unul căruia-i zic Ceahlăul/ În zile după ploaie cuprinzi cu ochii lumea/ Dac-ăi rotești…Acolo privești în miezul nopții/ Un râu puternic, sprinten curgând spre miazăzi/ Care apoi departe se varsă-n Marea Albastră./ La gura lui departe, pierdută-n zarea zilei/ Vezi o cetate mândră ce-i zic Cetatea-Albă.”(Eminescu, Opere, I, Proză, Teatru, op. cit.)

 

Marele vizionar al Angliterei, al lumii, William Shakespeare s-a urcat profetic deasupra vremii sale, pătrunzându-i realitățile prin geniala intuiție, dând astfel, măsura cugetării sale înaripate. El a portretizat Viața într-o diversitate de forme, după însușirile specifice fiecărui personaj care s-a raportat la împrejurările, evenimentele, momentele, existențele acelor timpuri. 

 

Unii dintre biografii genialului poet au găsit în Opera dramaturgului peste 800 de personaje îmbrățișate în mirajul creației sale fără seamăn. „O mare conștiință a vremii” – Nicolae Iorga, cum îl gratula marea eminescolog Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta, i-a închinat cca 150 de pagini marelui Shakespeare. (Iorga, Istoria Literaturilor Romantice în Dezvoltarea și Legăturilor lor. Vol. II, Ed. pentru Literatură Universală, București – 1968)

 

Întotdeauna l-am iubit și-l iubesc pe marele poet-dramaturg, descendent al stirpei traco-celte, prin Opera sa și în mod expres pentru The Merchant of Venice – Neguțătorul din Veneția, scrisă între anii 1596-1597.  În Gesta Romanorum (sec. XIII), era deja povestea Neguțătorului din Veneția, care a fost prelucrată un secol mai târziu de Giovanni Fiorentino în culegerea Il Pecorone, iar de Cristopher Marlowe, în Evreul din Malta. 

 

Din vastul material, marele poet a realizat o dramă tulburătoare prin întretăierea celor două planuri dramatice, ce au creat o puternică antiteză, cel al iubirii dintre Bessanio și Porția și cel al tragicului proces dintre Antonio și Shylock

„Basanio, un negustor fără dare de mână din Veneția, îndrăgostit de bogata moștenitoare Portia, îl roagă pe prietenul său Antonio să-i împrumute 3000 de ducați. Întrucât și-a investit banii în corăbii și mărfuri, Antonio apelează la cămătarul Shylock, care i-i dă cerând o livră din carnea trupului său dacă nu-și va plăti datoria la timp. 

 

Basanio câștigă bunăvoința tatălui Portiei (alegând din trei lacre pe cea unde se afla portretul ei) și nunta are loc. Dar vasele lui Antonio s-au scufundat și evreul își cere livra. La proces, deghizată ca avocat, Portia îl apără pe Antonio; recunoaște plângerea lui Shylock, dar îl previne să nu verse nici un strop de sânge – sub pedeapsa cu moartea. 

 

Ducele Veneției îl iartă pe Shylock cu condiția să se creștineze și să dea o jumătate din averea sa lui Lorenzo, un tânăr care a fugit cu Jessica, fiica lui Shylock. Între timp, sosesc știri despre întoarcerea cu bine a corăbiilor lui Antonio.”(Leon Levițchi, Istoria Literaturii Engleze și Americane, Vol.I, Dacia, Cluj-Napoca, 1985)

Antonio

 

„Bessanio-al meu, te rog vorbește./ Și dacă lucrul stă – cum însuți stai-/ În aria onoarei, – sigur fii/ Că punga, brațul meu și tot ce am/ Stă tot deschis – la îndemâna ta…

 

Bessanio 

O fată cu avere e-n Belmont./ Frumoasă fată! și, ce-i mai de preț,/ Cu mari virtuți. Din ochii ei, cândva,/ Eu am primit tăcute, dulci solii…

Shylock știa ce hramul de demnitate al creștinului Antonio și încearcă să-și justifice cămătăria, invocând afacerea cu oile a lui Iacob, după sfatul lui Abraham din Biblie.

 

Antonio

Observi, Bessanio,/ Că diavolul, când vrea, e scripturist!/ Un suflet rău, citind citate sfinte,/ E un viclean cu fața zâmbitoare,/ Un măr plăcut, cu miezul viermănos./ O, dulce chip fățărnicia are!…

 

Shylock

Signor Antonio, în multe rânduri,/ Și-adesea, pe Rialto, m-ați mustrat/ Că sunt zaraf și cer la bani dobândă…/ Dar eu am dat din umeri și-am răbdat,/ Căci a răbda e scrisa lui Israel…/ Și-această bunătate-o dovedesc:/ Poftiți la un notar și iscăliți/ 

 

Sinetul cuvenit – și-această șagă:

De nu veți răfui, la timp și loc,/ Cutare și cutare sumă, după/ Cuvântul din sinet, atunci amenda/ Să fie socotită drept un funt/ Din scumpa voastră carne, luat tăiat,/ Din trupu-vă, de unde voi voi…”(William Shakespeare, Richard II, Neguțătorul din Veneția, Iuliu Cezar, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București – 1955) 

 

Viața se mulează după caracterul, după ipostaza omului, în funcție de raportarea acestuia față de Creator, față de Neam, față de Patrie, față de Înaintași, față de comunitatea prezentă. Geniul și Opera lui sunt fidelitate și sălășluire întru frumos, întru sublim, întru dor, întru divin! 

 

Poeții înfiiați harului Duhului Sfânt, sunt înzestrați, sunt hărăziți să poarte efigia nației lor, ca pe un sacerdoțiul liric, pentru a le consființi destinul existențial al tradiției, al culturii spirituale întru continuitate și dăinuire. 

 

În Getica, marele istoric Vasile Pârvan, privind înspre veacul al VI-lea î.Hr., mărturisea despre strămoșii noștri geți că, „în secolul al VI-lea a. Chr. nu aveau o cultură calitativ inferioară, ci doar formal deosebită de a grecilor (traco-elenilor n.a.).” Tot ce-i deosebea pe anticii frați era că geții noștri trăiau în patriarhat, în viața Satului,în vreme de traco-grecii savurau Cetatea, patriciatul.

 

Înzestrați de Atotcreatorul cu toate darurile, străbunii noștri pelasgo-traco-scito-geto-dacii aveau o cultură patriarhală, spiritual-religioasă ce cobora din tradiție, deci, din eternitate. „Când un neam sau o cultură încep să coboare din eternitate, ele nu mai pot fi oprite…” (Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, Ed. Humanitas, București-2014, p. 9)

 

Așadar, Neamul și cultura lui merg în eternitate și rămân în eternitate. „Neamul nostru rămâne pentru că și el participă, în felul lui, la eternitatea ființei.” (ibid., p. 11) 

Așa a rămas Bădița Eminescu în eternitate pentru a ne aminti de neamul nostru și cultura lui.

 

BOGDAN (partea a II-a)

 „…Iar despre soare-apune vezi iar un râu puternic/ Pe șapte guri, se zice, vărsându-se în mare, E Dunărea, aproape de gurile-i Chilia./ Într-aste două râuri și între munții negri/ Privești o țară-ntreagă de codri și de dealuri;/ Din văi cu râuri line din codri fără capăt/ Vezi turme fără număr în zare răsărind/ Și buciumele sună duios și cânt de fluier-/ Sălbateci zboară caii mai iuți decât chiar vântul/ Și câinii urlă jalnic… Ciobani pe cai călări/ Străbat ca și săgeata câmpiile întinse…

 

De-acea frumoasă țară. Adesea pe Ceahlău/ Făcându-mi ochii roată, am zis ce bine ar fi/ O mână să cuprindă atât cât vezi cu ochii/ Și nu mai mult…Întinsă ar fi domnia totuși./ Sunt ici și colo-n țară boieri și capi de neamuri/ În Vrancea și în Codrii Tigheci, în Câmpulung,/ Cetatea Albă are șoltuz cu multă oaste,/ Bârladul stăpânește olate și pășuni,/ Suceava are ziduri de poți îmbla călare/ Pe ele…” (Eminescu, Opere Proză, Teatru, Literatură populară, op. cit.)

 

Aproape întreaga natură lirică a Marilor Titani, Shakespeare și Eminescu mustește de licoarea filosofică a înțeleptului. Aproape fiecare vers se reflectă multicolor în undele muzicii lor astrale, în care fredonează Patria, Neamul, Tradiția, Tricolorul, Trecutul, Prezentul, Viitorul. 

 

„Știi, bădiță Mihai din Ipotești,/ Tot versul tău e muzică astrală!/ Îți mulțumim că te-ai născut… și ești/ Al neamului mândrie și comoară!  (Angela Mândâcanu, Cronica Timpului, Anul X, 108-109, Ian-Feb 2024)

Întru pururea cinstirea voastră Regali înaintași!

———————————————–

Gheorghe Constantin NISTOROIU 

13 Iunie 2024 -ÎNĂLȚAREA DOMNULUI – ZIUA EROILOR

Hristos s-a înălțat!

Brusturi, Neamț

 

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here