SILVIA-GABRIELA ALMĂJAN
„CE VIU ȘI CE CONCRET E DUMNEZEU!”
Volumul la care ne vom referi în cele ce urmează poartă un titlu-simbol APROAPELE. 111 Psalmi și alte poeme, îi aparține scriitorului Eugen Dorcescu și a apărut la Editura Eurostampa din Timișoara, în anul 2022. Este o ediție critică, realizată de Mirela-Ioana Dorcescu (soția Poetului și exeget de mare talent, care însoțește poemele de o foarte utilă Notă asupra ediției) și are o Postfață de Florin-Corneliu Popovici.
Impresionează dedicația: „Părintelui Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania. In memoriam”.
După cum se cunoaște, Poetul Eugen Dorcescu a fost și este preocupat de studiul textului sacru, de deslușirea misterului existențial, de modul în care se raportează ființa la Ființă. Aceste frământări se regăsesc pretutindeni, în opera sa, mai cu seamă în volumele de poezie - Biblice, Aproapele, Leviatanul, dar și în proză, în paginile celor două tomuri de Jurnal.
Aflăm din Nota asupra ediției că cei 111 Psalmi sunt creații dorcesciene inedite, vechi de ani și decenii, rămase, până acum, în manuscrisele poetului. Povestea acestei cărți este asemănătoare cu cea a volumului Agonia caniculei (2019), cu aceea a Jurnalului dorcescian (2020), sau a Leviatanului (2022). Toate aceste cărți conțin texte scrise cu multă vreme în urmă, așezate, cu grijă, de Poet, în dosare, semnate și datate cu strictețe, așteptând, parcă, și nădăjduind momentul publicării. În 2019, Doamna Mirela-Ioana Dorcescu i-a cerut Poetului îngăduința de a vedea imensa lume a manuscriselor sale. La scurtă vreme, impresionată de valorile descoperite, i-a sugerat autorului că ar fi bine să-și revadă manuscrisele și, după o cuvenită selecție și o atentă revizuire, să le publice. La început reticent cu privire la publicarea gândurilor, a trăirilor sale de demult, argumentând că poemele în manuscris nu au, eventual, forța și estetica celor deja publicate, Eugen Dorcescu nu s-a opus, totuși, transcrierii lor și reținerii exemplelor pentru cartea despre metaforă, la care Doamna Mirela-Ioana Dorcescu lucra. Se pare că afirmația acesteia: ,,Sunt psalmi...” i-a stârnit poetului amintirea stării de creație de odinioară și l-a determinat să asculte câteva poeme manuscripte în lectura Doamnei Profesoare. Restul se cunoaște.
Tot în Nota asupra ediției este motivat titlul cărții: ,,Aproapele – un adverb substantivizat, care își dezvăluie plurivalența semantică” - nu e doar semenul, ci Însuși Dumnezeu, Aproapele Poetului. Comunicarea dintre eul liric și Divinitate este redată prin utilizarea numărului simbolic 111 – de trei ori cifra 1, omul în picioare, axis mundi, aspirând spre Cel de Sus, unic și treimic. Afirmația de la finalul observațiilor critice este lămuritoare: ,,Subliniem că, în Aproapele (111 Psalmi și alte poeme), toți Psalmii sunt ai lui Eugen Dorcescu. Strigătul său către Dumnezeu este rugăciunea cu care se identifică Poetul”:„Rugăciunea mea sunt eu însumi” (Psalmul 103, 19.10,1999).
Încă din Prolog eul liric își ,,strigă” zbaterea, este ,,ancorat pe viață-n suferință”, ,,Învăț ce-nseamnă-a nu te-afla în larg/Nicicând. Și-nvăț cum chinul te devoră”, ,,Știu cine sunt și știu ce mi se cere,/Dar nu-ntrevăd nimic, nimic, nimic” (20.10.1992). Omul rămâne ceea ce este: ,,Făptură de pământ/Mai crudă și mai tragică-ntre toate”, ființă anxioasă, căci are remușcări, are conștiința faptelor sale – ,,Te macină-ndoiala, deprimarea./Și crima, și minciuna. Gândul tău/Hrănește doar pornirea către rău./Și te-nconjoară spaimele, ca marea” (Psalmul 1, 15.03.1992).
Alteori apare zdrobit – ,,Sunt frânt, ca o cetate în ruine./Și curg spre El și ceruri, ca un fuior de fum”. ,,A curge”, încărcat cu conotații, simbolizează lichefierea, dar curgerea este îngreunată de structura de lut, de păcat, de remușcări. În mod obișnuit, orientarea fluidului este spre aval, pe când aici ea, destrămarea, evocă aspirația de înălțare, precum fumul. Căutarea trezește din nou senzația de neputință: ,,Te-am căutat mereu, ca-ntr-un ocean”, dorința de scăpare din lanțuri: ,,Tu suflete, din lanțul de pământ,/Din lanțurile vremii te desfaci”.
Versurile scurte din Psalmul 6 aduc o notă de gravitate sporită: ,,că trăim/și tânjim./Și murim”, dar finalul primește o undă de speranță, de izbăvire, sugerată printr-o remarcabilă licență poetică ,,înviezi”. Instanța lirică se autodefinește în Psalmul 9: ,,Eu-nimicul, eu,/visul,/eu, paraclisul/lui Dumnezeu”. Toate câte sunt pe pământ sunt ,,gândite, croite cu dreaptă/măsură./Chiar și cafeaua cu zaț. Chiar și felia – ce mestec – de zgură”. Amintirea însăși e dureroasă, strivitoare. Refugiul în amintire este comparat cu așezarea într-un sicriu: ,,M-așez în amintire ca-n sicriu./Deși – din câte cred – sunt încă viu,/Deși mă roade-n nopți de insomnie/Acea sinistră claustrofobie”.
Imaginea subtilă, puternic intertextuală și foarte expresivă, prin care eul este comparat cu apa revărsată pe pământ și zugrăvit în chinul neputinței de a se salva: ,,Eu însumi, cel de-acum, acolo sunt/Ca apa revărsată pe pământ”… / ,,Adică o substanță pură, grea,/dar care nu se poate aduna” (Psalmul 12), ne trimite la Sfânta Scriptură: „Noi vom muri și vom fi ca apa vărsată pe pământ, care nu se mai poate aduna. Dumnezeu însă nu voiește să piardă sufletul… ” (2 Samuel 14). Ne amintim că analogia aceasta apare și la debutul volumului prim (Îngerul Adâncului) din bine-cunoscutul Jurnal, apărut în 2020.
Repetiția verbului ,,a fi” la imperfect urmată și de puncte de suspensie marchează dezamăgirea, tristețea de a nu fi prețuit totul la adevărata valoare de la început: ,,Eram și tânăr. Poate și frumos./Eram…Eram…Eram. Dar ce folos?/Dacă-aș porni de la-nceput, aș ști,/că spre-a trăi nu trebuie-a trăi./Acum nu sunt nici tânăr,/nici bătrân./Dacă ceva rămâne,/poate și eu rămân,/nici tânăr, nici bătrân/și nici adult – ,/ci o esență, cum am/fost demult” (Psalmul 23).
În următorul Psalm, 24, este înălțată o rugăciune, implorarea divinității spre a călăuzi umilul supus: ,,Doamne, din înălțime,/fie-Ți milă de/mine./Sunt un ghem viermănos/de păcate,/un cuibar de aspide,/un gheizer de porniri/vinovate.Dar și-un bold de/ durere.(…)/ Ia-mă de mână!/Du-mă Tu,/numai Tu, la cereasca/fântână ”.
În altă ordine de idei, omul și tot ce ține de făptura umană sunt nunc fluens, adică trecători, pe când statornicia, prezentul veșnic, eternitatea sunt redate de nunc stans. Avem a face cu două concepte filosofice și teologice, pe care le vom regăsi și în volumul Leviatanul, deslușite în bine venite note infrapaginale.
În Psalmul 50, Dumnezeu este rugat să-l reclădească pe omul care se căiește, care își recunoaște condiția: ,,Sunt un ghem de căință./Învelește-mă-n har./Șterge-mi din cuget orice/amintire, orice ecou./Tu poți face orice. Fă-mă,/Doamne, din nou!” Acest final evocă parcă momentul în care Iisus îi spunea lui Nicodim: ,,Adevărat, adevărat îți spun că, dacă cineva nu este născut din nou nu poate vedea împărăția lui Dumnezeu”. Cel ce își dorește a intra în împărăția lui Dumnezeu trebuie să fie născut din apă și din Duh.
Anotimpul care rezonează cu durerea, cu zbuciumul eului liric este toamna, cu ,,dimineți reci” de octombrie, ,,cu soare livid”, cu norii ce ,,acoperă greu/muntele sinelui/meu”.
La polul opus, Atotputernicul veghează asupra tuturor lucrurilor cu ,,divinul Său braț”. Volumul este împodobit și vegheat de enunțuri decisive: ,,Yah Elonim”, ,,Cel Etern”, ,,drumul Tău, glasul Tău, duhul Tău”, ,,Domnul Iisus”, ,,divina aripă”.
Zbuciumul sufletului împovărat, durerea celui care știe că Iisus s-a jertfit pentru el, căutarea salvării sunt idei regăsite în aproape toți psalmii, dar bine conturate în Psalmul 33: ,,Sub odăjdii, cântări,/sub ierurgii, rituale,/eu caut/prezența neprezențelor Tale./Prezența simplă, curată,/așa cum a fost/la-nceput, altădată./Prezența nesfârșită și/sfântă/ce doar în sfințenia ei/se-nveșmântă!/Vin către Tine, înconjurat de/străfulgerări, de lumine,/vin, cu/zdrobire de suflet, cu/zdrobire de inimă./Îndură-Te! Ține-mă… ” .
O muzicalitate gravă au toți Psalmii acestui volum, fie prin tehnica versificației (uneori versuri scurte, de tip sentință, alteori versuri lungi, cu măsură ce variază între 10 și 11 silabe), fie prin rime surprinzătoare: ,,deoparte/moarte”, ,,Iată/adevărată”, ,,furnici/aici”, ,,scufundă/rotundă”, ,,rocă/sufocă”, ,,aparține/mine”, geme/vreme”, ,,iarbă/absoarbă”, ,,divin/senin”, ,,zdrobit/plămădit/asfințit”,
,,șoptește/descrește” , ,,departe/moarte”, ,,nevăzută/derută”, ,,ușă/cătușă”,
,,vreme/recheme” etc.
De reținut, pentru frumusețea și temeinicia ei ideatică, strofa ultimă din Psalmul 111 (cel care încheie psalmodierea):
„Ce și cât știm? Lunecăm fiecare,
Cum înotam, altădată, în mare.
Nu mă las veghei, m-am sustras somnului,
Eu, scrib umil, în cancelaria Domnului” (27.05.2000).
La secțiunea Alte poeme au fost incluse: Ermitaj, Visul sacru, Aproapele, Zefirul. Dintre acestea, Aproapele se defășoară pe două secvențe lirice, inegale ca dimensiune: prima strofă are șase versuri, iar cea de-a doua cinci. În prima strofă, observăm monorima, iar în cea de-a doua, rima îmbrățișată. Textul, în ansamblul său, transmite contemplarea lumii ,,iar și iar” și îndemnul spre căutarea „Celui viu și concret”, într-o concretitudine metafizică, dincolo de orice concretitudine mundană:
„Privesc făptura lumii, iar și iar:
Fulg în abis, hieratic nenufar
Pe-o mare fără zare și hotar.
Scânteie între cremene și-amnar,
Simțiri care-nfloresc și-apoi dispar,
Zbor vid, alergătură în zadar.
Voi, frați nefericiți, preafericiți,
Ce vă-ntrebați și căutați mereu!
Vă chem pe culmea sufletului meu.
O, dacă-ați ști, dac-ați putea să știți
Ce viu și ce concret e Dumnezeu!”
La aniversarea a opt decenii de viață, unde altundeva decât în ,,casa Domnului”, la Biserica Ortodoxă din Dacia, Timișoara, Domnul Florin- Corneliu Popovici rostea emoționante cuvinte referitoare la Poetul Eugen Dorcescu: ,,E un om care caută perpetuu și se caută, «îmbunătățit», asemenea călugărilor cu har: «Eu fac și-acum ce-am făcut întotdeauna: trăiesc în spirit, în legea morală și în literatură» (Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal – 1991-1998). Domnia Sa a prezentat chiar un ,,decalog” admirativ, zece motive pentru care îl admiră pe Domnul Eugen Dorcescu.
O fișă biobibliografică însoțită de anexe, imagini cu manuscrisele dorcesciene și un portret al autorului încheie acest minunat volum.
