„Scriitorii sunt flăcări vii care ard pentru semenii lor și cu flacăra de sine ei pot face lumină pământului”.
(Elena Buică)
BUICĂ Elena
Pășind spre târziul vieții
Editura Armonii Culturale
Adjud, 2022
O carte mai puțin obișnuită. Ea este destinată cititorilor care au avut șansa de a lectura cărțile scriitoarei Elena Buică, de-a lungul anilor, încă de acum 20 de ani, de la debutul său în revista „Observatorul” din Toronto. Și nu sunt puține. Recolta e foarte bogată. Cea mai sinceră carte care putea fi scrisă de o venerabilă Doamnă a scrisului românesc care nu și-a uitat obârșiile, nu și-a uitat țara, limba, rădăcinile românești ale ființei.
Volumul este rodul lecturilor diferiților oameni de cultură și artă care s-au aplecat cu luare aminte la creațiile colegei de condei care și-a dedicat cel puțin ultimii 20 de ani, îmbogățirii patrimoniului literar românesc și răspândirii acestuia în întreaga lume, așa cum a dovedit. Neobosită, cu dare de mână a condeiului, cu o pană măistră și dulceață în grai, Elena Buică le este recunoscătoare și-i consemnează în cartea sa, evocatoare a trudei scriitoricești cu devotament și dăruire excepțională. Generoasă, autoarea a făcut daruri de cuvinte sutelor și miilor de cititori, considerând că, a dărui o carte este ca și cum ai dărui un buchet de flori cuiva, așa cum spunea Nichita Stănescu. Parfumul cuvintelor sale nu se va pierde niciodată.
Darurile acestea ne-au făcut viața mai bună, ne-au îmbunătățit și ne-au fericit. Alături de ea, am călătorit în întreaga lume, am ajuns pe locurile unde autoarea s-a născut și a copilărit, locuri sfinte pe care le-a evocat cu lacrima emoției în glas. Tigăneștiul teleormănean a dobândit, prin scrierile Elenei Buică o aură de legendă, cu țărani-eroi modele de cinste și demnitate, cu o viață efervescentă, precum și elite care s-au afirmat în lume. Dar nu numai Țigăneștiul natal, ci locurile cele mai spectaculoase din lume, așa cum este Cascada Niagara, locuri vizitate în vacanțele sale cu familia.
Profesoara Elena Buică lasă omenirii, brațe întregi de învățăminte, aforistice și reflexive, întâmplări despre Oameni pe care i-a cunoscut, cu care a avut lungi colaborări și a legat prietenii pe viață. Nu puține portrete și evocări ale oamenilor pe care i-a prețuit și iubit și cu care a păstrat relații afective până în momentul de față. Multitudinea intervențiilor referențiale și omagiale se datorează, în primul rând, dragostei nețărmurite a Elenei Buică pentru oameni, pentru colegii de scris, pentru toți cei care știu să mânuiască un condei. Nu e de mirare că feed-back-ul este atât de puternic.
Timpul soarelui apune, cum se exprimă autoarea în prefața sa, a ajuns și la ea, dar Elena Buică nu se lasă înfrântă, nici copleșită. Conștientă că a lăsat în viața pământească urme adânci, prin urmașii săi excepționali, copii și nepoți, dar și în viața veșnică prin nenumăratele scrieri lăsate nouă drept moștenire literară, prin toate acestea Buni, cum îi place să i se spună, poate să afirme că și-a făcut deplin datoria de om și scriitor, de pedagog și de om de cultură român, chiar dacă s-a aflat departe de țară, neputând să-și uite nici o clipă rădăcinile.
Acest volum aniversar, este așadar pe deplin justificat, intrând în categoria scrierilor memorialistice, despre scriitorii români aflați în diaspora, dar care afectiv, au rămas Acasă. Adică a celor care își iubesc țara, strămoșii, graiul românesc, obiceiurile, tradițiile, ethosul și eposul despre care a scris neobosită. Fiind și profesoară de Limba și literatura română, Elena Buică a păstrat acuratețea limbii literare și corectitudinea ei gramaticală, mai mult, a îmbogățit-o cu noi expresii. Ceea ce e cu totul remarcabil.
Cu multă înțelegere și sensibilitate, autoarea s-a aplecat asupra neajunsurilor omenești. Volumul de față, dar și volumul anterior, ”Frumusețea scrisului” relevă un asemenea gest de reverență față de cei care iubesc lectura și Cuvântul scris. Dovadă a generozității sale, stau prefeţele și postfețele a peste 20 de volume de opere literare ale scriitorilor români și câteva zeci de note critice despre diverse cărți apărute. Scrierile sale au mai apărut și în volume semnate de alți autori. Astfel de ecouri ale scrierilor Elenei Buică, sunt foarte utile pentru istoricii literari pentru că ele constituie o veritabilă biografie literară și ușurează munca de cercetare a acestora, atunci când vor să alcătuiască o biografie sau monografie de autor. Totodată constituie și o oglindă a fenomenului literar din ultimul veac, privind revistele literare și de cultură, existența autorilor români din țară și străinătate, dar și felul cum au fost receptați de critica de specialitate și de sistem, acești scriitori. Multitudinea de date informative și de citate, fac din aceste scrieri, adevărate bibliografii și monografii despre oameni și locuri existente în viața sa.
Șansa extraordinară oferită de noua tehnologie face ca o carte sau o publicație literară să ajungă în câteva secunde pe întreg mapamondul. Așadar, viteza de receptare poate fi la fel de rapidă și eficientă. Aceasta e adevărata revoluție tehnologică mondială de care beneficiază toți scriitorii și oamenii de cultură din alte domenii. Nicicând nu a fost răspândit un material mai rapid în toate colțurile lumii, decât în timpurile aceste. Motivația autoarei este justificată deplin prin această mărturie: „Aceste comentarii sunt și ele un act de cultură, unele de o aleasă frumusețe a cuvântului bine cumpănit, de o admirabilă coborâre în adâncul semnificațiilor și încărcate de emoție. Făcând parte din universul literaturii, se impune aducerea la un loc comun, într-un volum care să le salveze de la dispariție”. Excelentă poziție la care subscriu.
Așadar, arhivele pot fi cercetate din acest punct de vedere. Dar comentariile sunt necesare și: „în scopul ridicării spiritului uman pe culmile desăvârșirii, să creeze clipe de emoție și frumuseți care să inunde întreaga ființă”.
Elena Buică este un om frumos și bun. Aceste dimensiuni umane îi permit să-i vadă pe ceilalți oameni, la fel de frumoși și de buni. Într-un frumos gest de recunoștință, Elena Buică se adresează celor care au scris despre opera sa: „Fără prezența voastră scrierile mele n-ar fi avut suflare. Vă mulțumesc călduros și vă port recunoștință, fiindcă v-am simțit prezența la masa mea de scris încurajându-mă când începeam să calc pe fâșia neputinței sau când trebuia să înghit amarul eșecului de a surprinde câte ceva din inefabilul vieții. Mi-ați alinat suspinul când am tăiat hălci din lucrările mele ca să sporesc limpezimea conținutului. Renunțarea era dureroasă, căci unele idei erau rupte din mine. Voi m-ați îndemnat să dau viață visului mănos la care aspiram, să zâmbesc vieții cu încredere și mi-ați însuflețit elanul să înfloresc ca liliacul la poarta înserării. Voi, dragi comentatori și cititori ai scrierilor mele, faceți parte din universul meu lăuntric”.
Așa cum are nevoie actorul de prezența publicului său, pe care-l iubește și pentru care joacă, și scriitorul are nevoie de receptarea operei sale de către cititori. Unii fără alții nu-și pot duce la capăt lucrarea de edificare spirituală. Publicarea acestei cărți, dar și a celorlalte anterioare, constituie un emoționant moment de recunoaștere reciprocă și de încheiere a unui bilanț fructuos al unei vieți dedicate spiritului. Șiragul de mărgăritar al comentatorilor începe cu Nicolae Dina care scrie un eseu generos intitulat: ”Învingătoare în lupta cu timpul”. Acesta a reușit să surprinză principalele trăsături ale scriiturii Elenei Buică în cărțile pe care i le-a recenzat: ”Emoția, căldura sufletească și evocarea afectivă a unor asemenea momente cruciale din viața fiecăruia sunt trăsăturile scriiturii Elenei Buică, de care te apropii fără să vrei, întrucât ai senzația că tu însuți ești scriitorul, nu cititorul. În aceeași ordine de idei se înscrie și proza „Chemări din tainițele vieții”, referitoare la opțiunea aceleiași nepoate pentru cariera didactică, urmând exemplul mamei și al bunicii, o adevărată „dinastie” de dascăli, fapt ce îi oferă autoarei ocazia de a pleda în favoarea profesiunii de cadru didactic, o adevărată „artă înnăscută” pe care o poți profesa numai dacă „simți chemarea interioară” ca să ai darul de „a deschide ferestrele sufletului și ale minții copiilor”. Excepțională observație. E vorba despre acea atingere de idei, de spirite, care se întâmplă între oameni care lecturează aceeași carte.
Nicolae Dina subliniază atenția și reverența pe care o acordă autoarea care face ”Elogiul limbii și literaturii române”, plecând de la o „mărturisire de credință” a scriitoarei în care își exprimă dragostea pentru literatură și pentru creatorii ei, deorece scrisul este un „spectacol al inteligenței”, cartea potolește „nestăvilita sete de a trăi emoții izvorâte din frumos și adevăr”, iar „scriitorii sunt flăcări vii care ard pentru semenii lor”cu flacăra de sine”, sunt cei care, prin înzestrare, prin exercițiu, prin puterea gândului, pot „să dea viață și să denumească ceea ce cititorul percepe și ar voi să-i exprime”.
Ca și critic literar, ”evidențiază rigoarea, pertinența, acuratețea, obiectivitatea și acribia documentaristică a criticului literar, Elena Buică exprimându-și impresiile de lectură din pasiune, interes și dragoste pentru literatură și pentru creatorii ei, subliniind, la fiecare în parte, valoarea scrierilor, talentul indeniabil al tuturor și contribuția la dezvoltarea limbii și a literaturii române, la promovarea acestora pe mapamond. Și, pentru că nu și-a uitat niciodată originea teleormăneană, pentru că în numeroase ocazii a avut prilejul să constate că și în acest colț de țară există activitate spirituală, există scriitori valoroși, criticul literar se ocupă și de scrierile unora dintre ei. Apar, astfel, cronici ale volumelor de versuri aparținând Domniței Neaga, poeta despre care Elena Buică afirmă că este pusă în lumină de o „natură poetică prin excelență”, că „răscolește rostul misterelor greu accesibile ale universului uman”, fiind dăruită cu erudiție, bogăție spirituală încărcată de idei scăpărătoare”, iar poeziile sale, „încărcate de candoare și delicatețe, adevărate bijuterii lirice” și care, în vecii vecilor, vor răsuna „ca o melodie caldă, suavă, lină, care pătrunde în fiecare fibră a inimii”.
O altă semnatară a comentariilor asupra operei Elenei Buică este Elena Armenescu, în eseul cu titlul: ”Anamneză lângă liliac”, referindu-se la volumul ”Liliacul înflorit la poarta înserării”. În spiritul postumității scrierilor Elenei Buică, Elena Armenescu afirmă: ”Dacă peste o sută de ani se va face un studiu antropologic al culturii, un cercetător atent s-ar opri cu siguranță și asupra operei prozatoarei Elena Buică și ar putea constata că domnia sa excelează prin volumele sale de memorialistică.
Scrise într-o frumoasă și curgătoare limbă română de o îndrăgostită de frumos, de adevăr, dar și de profunde idei existențiale, volumele Elenei Buică sunt citite cu pasiune, stârnind nostalgii, atunci când povestește întâmplări și trăiri autentice ale oamenilor, începând cu cei de la sat, pe care îi cunoaște din copilărie, până la mari personalități ale științei și culturii, pe care i-a cunoscut de-a lungul vieții, în țara natală – România sau în cea adoptivă – Canada. Afirm pe bună dreptate că antropologii au ce descoperi în scrierile sale!
Sufletul său românesc ancestral dovedește apartenența la o veche civilizație – cea geto-dacă, zamolxiană – aflată într-o continuă evoluție spirituală prin adoptarea normelor morale creștine”. În felul cum se manifestă, Elena Buică este și un turist îndrăgostit de cele mai spectaculoase locuri din lume, pe care le descrie cu toată puterea harului său narativ, este și scriitor, și un poet al condeiului, și un sfătuitor în ceea ce privește atitudinea omului față de lume, de natură, de societate. Dar și un iscusit pedagog și un profesor de elită care-și pune răbdarea, înțelegerea, generozitatea în slujba educației tinerilor. Este și o mama și o bunică, la fel de generoasă. Ea explică atât de bine un fenomen sau o situație, încât se face înțeleasă cititorii de orice vârstă. Pentru aceasta a fost necesară un studiu intens și o documentație amplă față de fiecare obiectiv atins. Autoarea este un model de scriitor și de om care merită imitat și urmat cu toată încrederea. În plus, este o persoană de mare probitate morală. Elena Buică e de părere că: „Scriitorii sunt flăcări vii care ard pentru semenii lor și cu flacăra de sine ei pot face lumină pământului”.
Elisabeta Iosif este o altă semnatară a comentariilor referitoare la scrierile Elenei Buică, în eseul numit: „Calea regală sau drumul direct, fără abatere, al Elenei Buică”, referitor la cartea ”Pe cărările vieții”. Dovadă a păstrării tradițiilor și portului popular românesc este participarea autoarei la Sărbătoarea iei românești desfășurată în Canada, prilej cu care scriitoarea a consemnat în cartea sa: ”Îți venea să le săruți cu inima și cu sufletul în dorul de acasă […] e mândria, că faci parte dintr-un popor atât de înzestrat de Domnul. Peste toate și peste tot plutește parfumul copilăriei, când se ascultă de Crăciun, „cu urechea sufletului toaca din slava cerului înălțându-se spre crugul veșniciei și glasurile îngerești amintindu-ne de ziua Nașterii Mântuitorului”.
Scriitoarea româncă Gabriela Căluțiu Sonnenberg scrie și ea o recenzie intitulată ”Elena Buică – toată un zâmbet”, prezentând-o astfel: „Elena Buică scrie sprințar, tinerește, chiar dacă abordează lucrurile metodic, organizat, așa cum a învățat și continuă să învețe la școala pe care o adoră ca om și ca profesoară, școala vieții. Ronțăie ideile anevoie, le smulge reflecții neașteptate iar, în final, le dă o formă palpabilă, îmbrăcându-le în cuvinte din care-ți vine să muști, pofticios. Chiar dacă poate nu avem garanția că ele vor dăinui, supraviețuindu-ne – cum spune chiar autoarea – măcar putem spune că le-am acordat șansa de a prinde contur. Adevăr grăiește, căci, în fond, ce avantaj am avea noi, ca indivizi de pe urma eternizării? De-ar rămâne doar procedeul însuși de „materializare prin cuvinte”, cel care Elenei Buică este atât de propriu, încât i-a devenit a doua natură. Aproape ne simțim tentați să o patentăm pe numele Domniei Sale: stilul unic, inconfundabil, metoda Buni de combatere a uitării. Este zestrea pe care o răspândește generos, zi de zi, cea care îi dă satisfacții, continuând să atragă cititori din ce în ce mai numeroși”.
Din nou, scriitorul Nicolae Dina face referiri la scriitoarea Elena Buică, de data aceasta asupra a două volume de eseuri: ”Îmi plec fruntea…” și ”Consemnări pe curat”, publicate, în 2015, la Editura Anamarol, București. După prezentarea scriitorilor și poeților clasici români, Elena Buică îi amintește și pe cei de care nu se mai vorbește astăzi prea mult.
”…În volumul Elenei Buică, precizează Nicolae Dina apar portretele unor scriitori aproape uitați, cum ar fi Otilia Cazimir, ale cărei poezii se remarcă prin „feminitate, delicatețe, suavitate… frumusețe și armonie”, producând emoții ca o „muzică liniștitoare a unui lied, coborâtoare de undeva din zări înalte și senine”. Panait Cerna impresionează prin cultivarea „marilor probleme ale existenței omului, ale atitudinii lui în viață”, iar Emil Gârleanu are un loc privilegiat în sufletul copiilor (și al vârstnicilor cu suflet de copil) prin „duioșia și blândețea, delicatețea sufletească și umanitatea” cu care și-a creat povestirile („adevărate metafore ale candorii și fragilității”), inspirate de „universul gâzelor, plantelor și animalelor”.
Deși „sever sancționat de societate” pentru nefericita epigramă denigratoare la adresa lui Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski rămâne o figură marcantă a literelor românești, întreaga sa creație aflându-se sub semnul romantismului, al parnasianismului și al simbolismului, fiind primul theoretician român al acestuia din urmă. Un poet „original și inconfundabil” este Ion Minulescu, iubit pentru versurile sale pline de „farmec contagios… bună dispoziție, optimism și visare”.
Prin destinul său tragic, prin valoarea operei sale lirice și epice, Vasile Voiculescu rămâne, pentru eseistă, „un uriaș pom cu ramuri” pline de „fructe coapte care te așteaptă… să te înfrupți din ele”, iar Marin Sorescu este un strălucit reprezentant al lirismului și al dramaturgiei românești postbelice, impunându-se printr-un „stil degajat, ușor-ironic, fantezist, care atenuează reflecția gravă” asupra existenței umane, dar rămâne „profund în simțul său critic”, versurile sale fiind caracterizate de „naturalețe, spontaneitate și inteligență”. Marin Preda a marcat „unul dintre momentele de vârf ale literaturii noastre” (și) prin faptul că opera sa prezintă „o nouă viziune asupra lumii rurale”, prin eroul său, Ilie Moromete, caracterizat prin „inteligența ascuțită, ironia, spiritul jucăuș cu care privește oamenii”, dar al cărui destin se schimbă brutal sub loviturile timpului și ale unei istorii necruțătoare”.
David Kimel scrie referitor la cartea ”Între două lumi”: „Vremurile noastre au prea puține ancore-reper de autentică substanță și au multă impostură pe multe planuri. Am uitat că valoarea cea mai adevărată este cea a gândurilor și a trăirilor noastre. Trăim pe pilot automat… puțini dintre noi reușim să transcendem realitatea imediată și să ne punem întrebări despre rostul vieții, despre bine și rău, despre valorile cu dimensiune de simbol, despre cum ar trebui să trăiască ființa umană pentru a-și merita titlul de OM”.
Daniela Cupșe Apostoaei – este un „Martor invizibil al celor citite”, manifestându-și admirația față de scriitorii români, indiferent unde s-ar afla ei: ”Anotimpurile, în descrierile scriitoarei Elena Buică se înfășoară în metafore și personificări ce te fac martor scurgerii timpului prin întâmplările care se derulează. Frumusețea naturii se împletește cu un eveniment al cărui deznodământ cu siguranță va pironi în minte o învățătură a vieții”.
Nicoleta Milea face și ea referire la anumite ”Metafore existențiale” prezente în opera autoarei. ”Elena Buică eternizează locurile natale așa cum au făcut-o marii scriitori, încorporând naționalul în universal, particularul în general, girând creația cu valori estetice, etice și morale. E limpede că ultima tipăritură, ,,Zâmbind vieții”, poate fi citită, cu sporită îndreptățire, ca o imagine a scriitorului de un autentic românism, mai ales dacă îl integrăm în ansamblul valorilor general-umane. Este, de fapt, triumful unui proiect de afirmare a literaturii din care țâșnesc idealurile patriotice și de limba națională, maternă, într-o lume a globalizării, în care conceptele de patrie și de patriotism sunt trăite de autoare în egală măsură, declarativ și afectiv”.
Ana Dobre face referire la „Scrierile Elenei Buică – Reflecții în oglinda de nestemate a memoriei afective”. Reținem: „Dragostea pentru frumos, pentru cuvântul scris nu cunoaște vârstă, de aceea eul narativ stă mereu sub semnul însuflețirii juvenile, cea care zămislește, cea care nu poate fi stăvilită în curgerea sa, pentru că „nu e chiar rău dacă îmbătrânești, dar să nu uiți să fii tânăr!…”; „Dacă anii zbârcesc pielea, lipsa de entuziasm zbârcește sufletul.” Întrucât în această carte descoperim zeci și zeci de nestemate, ar trebui să le cităm pe toate, dar acest exercițiu de admirație s-ar îngreuna pe parcurs.
Despre „Întoarcerea spre obârșii” scrie și Al. Florin Țene: ”o frescă a societății românești, un adevărat roman autentic, puternic, viguros, mustind de viață și făcând cu ochiul cititorului, insinuând o complicitate fină, sub care se derulează convulsii puternice”.
George Zavera o vede pe Elena Buică drept ”Ambasadoarea sufletului românesc”. Iar Domnița Neaga realizează o ”Cronică memorialistică îmbrăcată într-o filozofie originală de viață”.
Un foarte interesant eseu realizează pe aceeași temă și Emilia Stroe: ”Între Delta Dunării și Halifax, o invizibilă punte și un nume: Elena Buică – Buni”. Aceeași autoare realizează și un alt eseu, intitulat: ”Mitul călătoriei oglindit în volumul antologic ”Puterea magică a gândului”, al scriitoarei româno-canadiene Elena Buică-Buni”. Și din nou, Nicolae Dina prezintă un eseu: ” Gânduri purtate de dor din Țara frunzei de arțar”. Ștefan Dumitrescu o vede pe Elena Buică ”O scriitoare sufletul mare cât zarea”.
Geo Călugăru este ”În pas cu timpul” – prin ”Puterea magică a gândului”. El vorbește despre Elena Buică, o scriitoare”trăind în Canada, dar aflată mereu în căutarea patriei spirituale pe care a descoperit-o în noblețea scrisului” sprijinindu-se pe temelia iubirii de țară, un fel de ”statuie al cărei material, este mai tare decât bronzul”.
Și din nou Nicolae Dina, cu eseul ”Pasiunea, talentul și dăruirea în slujba cuvântului”, făcând referiri la extrem de interesantul volum ”Elena Buică, o ambasadoare a sufletului românesc”, ediție critică și fragmente din operele sale, rod al unui exercițiu exegetic de mare importanță aparținând unei alte Doamne a scrisului românesc, CEZARINA ADAMESCU”. „Subintitulată „ediție critică”, monografia este structurată în 15 capitole cu titluri semnificative, în care autoarea își expune opiniile despre scrierile Elenei Buică, susținute prin citate semnificative, într-o complementaritate benefică. Fiecare capitol este urmat de fragmente din opera respectivă, cu ajutorul cărora lectorul își poate face o opinie proprie despre tematica volumului, stilul și limba folosite, chiar dacă nu are posibilitatea să citească întregul volum”, mai specifică Nicolae Dina.
Scriitoarea Ioana Stuparu dă o mărturie plină de dragoste pentru Elena Buică, în eseul intitulat: ”Scriitoarrea Elena Buică și cărțile ei”.
Scriitorul și editorul Gheorghe A. Stroia scrie despre ”Sensul giratoriu al vieții”: ”Ajunsă destul de târziu, pe îndepărtate orizonturi canadiene, scriitoarea Elena Buică, din Țigăneștii Teleormanului, strânge, în această carte, o serie din scrierile proprii și aprecieri la adresa scriitorilor români din țară sau din diaspora, în modalitatea sa unică de a vedea lucrurile: cu respect și îngăduință, cu o noblețe aparte. Buni alege, pentru opiniile sale, modalitatea directă de exprimare, de la inimă la inimă, reușind, de fiecare dată, să puncteze, fără drept de echivoc, calitățile, atuurile scrierii, să identifice punctele forte (dar să și atenționeze asupra aspectelor mai puțin reușite ale acesteia). Se conformează, astfel, inconștient de firesc, celei mai frumoase definiții a actului critic, dată de Tudor Arghezi:„De obicei, critica literatului incapabil consistă în afirmarea însușirilor ce lipsesc dintr-o lucrare literară din pricină că aprofundarea calităților evidente îi este dificilă”.
Domnița Neaga îi face o frumoasă declarație de admirație în eseul: ”Scriitoarea Elena Buică, floare rară în grădina Timpului”. Cezarina Adamescu – o prezintă pe larg în eseul: ”Viața – ca o întoarcere la sorginte”, referindu-se la cartea ”Sensul giratoriu al vieții”.
În carte, afirmă Elena Buică: „Sensul vieții se conturează prin experiență și cunoaștere, prin raportări la lumea exterioară, dar și la propria persoană și la divin”. „Fără dimensiunea divină, viața ar fi, într-adevăr, fără sens. Viața cu Dumnezeu și cu oamenii, două coordonate primordiale, una pe verticală și cealaltă, pe orizontală. O cruce imensă devine, astfel, întreaga viață a omului. Acestea două conduc la dimensionarea existenței. Conținuți, cuprinși în mișcarea Universului, la rândul nostru ne mișcăm după un ritm constant, caracteristic speciei umane, ritm de la care nu ne putem sustrage. Abia spre sfârșit, încetinim sau oprim mișcarea, rotirea. Ne risipim energia în Univers și ne încărcăm totodată de energia Universului. E un schimb echitabil. Răstignit între bine și rău, între pământesc și ceresc, omul nu își poate ține întotdeauna cumpăna dreaptă. Alunecări și ridicări, prăbușiri și înălțări, toate fac parte din destinul său controversat, niciodată liniar, reușind, mai mult sau mai puțin, să iasă, de fiecare dată, la suprafață. Alegerea fundamentală își pune amprenta definitiv pe ținuta lui morală. Şi-l definește plenar. Un om care alege calea dreaptă, va fi un om al lui Dumnezeu. Şi invers, calea cea întortocheată duce, inevitabil, la prăbușiea morală. Din momentul când a fost capabil să discearnă, permanent, el a avut în față aceste două căi”.
„Cu brațele curcubeu peste două continente” – așa o vede Cezarina Adamescu pe scriitoarea Elena Buică, sora ei mai mare (eventual i-ar fi putut fi și mama), oricum modelul ei de scriitor consacrat și dăruit Cuvântului.”Pornesc și eu, în această aventură dintre două lumi, condusă de scriitoarea Elena Buică, trăind și simțind fie și un strop din experiențele sale fundamentale”, afirmă Cezarina Adamescu în eseul omagial.
Ion Iancu Vale se referă în această carte la un ”Profil literar văzut de Elena Buică – Scriitorul Herman Victorov”. În numele sfânt al prieteniei literare, Elena Buică scrie cu inima acest portret pentru unul din cei mai reprezentativi scriitori ai Diasporei românești, om de cultură care nu a ezitat să scrie câteva romane despre România ante și postbelică.
”Cartea este în același timp și o mărturie a dragostei imense ce-o poartă României și poporului român, cu toate suferințele îndurate. Această caldă și profundă dragoste care atinge coardele sufletești ale cititorului și care nu poate fi pusă la îndoială s-a plămădit în sânul familiei și în colectivitatea în care și-a desăvârșit personalitatea…”
Există și o Parte a II-a a acestei lucrări care se intitulează: ”Gânduri la aniversare”. Sunt evidențiate gândurile și cuvintele unor prestigioși scriitori și editori români din Diaspora, cu prilejul diferitelor aniversări ale autoarei. Mai întâi, trebuie mențjonat Dumitru Puiu Popescu, director al revistei ”Observatorul” din Toronto, cu privire la aniversarea a 90 de ani de viață ai Elenei Buică: „Cu drag aștern aceste câteva cuvinte la ceas aniversar, pentru acest 90 de ani, un rotund biografic care se suprapune cu cel al altui rotund, 20 de ani de participare neîntreruptă la revista „Observatorul” din Toronto”.
Ștefan Dumitrescu adaugă și el la buchetul aniversar, un buchețel personal de cuvinte pentru Elena Buică, văzând-o pe autoare drept ”Un munte de bunătate și o mare de blândețe”.
Milena Munteanu – cu sensibilitate și duioșie specifică discipolilor, îi face un frumos portret aniversar: ”Elena Buică, pe drumul celor 90 de ani de până acum”.
Și scriitoarea Georgeta Resteman simte nevoia să-i ofere un buchet de ”Cuvinte din plinul inimii” și îi dedică o lungă poezie pentru ea și familia ei.
Prozatoarea Mara Popescu-Vasilca îi dedică o frumoasă evocare, a începutului de prietenie literară, intitulată: ”Când ziua bună îți iese în cale”.
Gabriela Căluțiu-Sonnenberg îi oferă sărbătoritei o ”Reflecție in liber amicorum”, un omagiu emoționant și delicat.
Ioana Stuparu îi oferă un buchet înmiresmat de poeme ”Răsfirând amintiri”.
Și Graziella Popescu îi dedică ”Luminoasele aduceri aminte”.
Iar Carmen Cristina Oltean o consideră pe ”Elena Buică, îngerul meu păzitor”.
Daniela Achim Harabagiu e de părere că ”Doamna Elena Buni Buică, personalitate vibrantă a scrisului românesc și a răspândirii lui prin lume”.
Virginia Vini Popescu o vede pe Elena Buică ”Cu Teleormanul în suflet, peste ocean”.
Ion Constantinescu și Melania îi fac un ”Laudatio la o specială aniversare: 90 de ani de viață!”
Mihaela Victoria Ignat scrie despre ”Elena Buică, Doamna scrisului românesc din Diaspora”.
Gheorghe Olteanu oferă și el ”Ecouri de pe meleaguri teleormănene”.
Teodora Mândru – oferă acestei lucrări ”Frânturi de gânduri. Modelul de viață, Doamna Elena Buică-Buni”.
Gheorghe A. Stroia oferă și el autoarei poezii aniversare ”Din preaplinul inimii”.
Badea Negreanu îi dedică versuri omagiale cu un reverențios ”Mulțumesc!”
Dana Pește –vine și ea un braț de ”Gânduri despre Buni, Doamna profesoară de Limba și literatura română și scriitoarea Elena Buică”.
Volumul se încheie cu ”Gânduri pentru o nonagenară” de Milena Munteanu, ”În loc de postfață”. Cartea este completată cu o listă a aparițiilor editoriale ale autoarei, într-o generoasă Fișă de autor.
Ar fi admirabil ca orice scriitor, fie român, fie din alt colț al lumii, să se bucure de asemenea aprecieri, nu numai la aniversare, dar la fiecare nouă apariție a operei sale. Această confrerie care e scriitorimea ar beneficia de o deschidere mai mare în lume și, în loc să se invidieze, ar lega prietenii pe viață și ar sărbători Cuvântul și Cartea care din totdeauna l-au făcut pe om mai fericit, mai curat, mai aproape de Dumnezeu!
Sărut-mâna, Buni, modelul meu de scriitoare româno-universală!
——————————
Cezarina ADAMESCU
Galați, 24 noiembrie 2022
