Se întâmpla prin noiembrie 1995 când, împreună cu alţi cinci braşoveni, părăseam spaţiul mioritic cu destinaţia Miami, USA, în căutarea El Dorado-ului american; pentru noi El Dorado-ul fiind un contract de muncă pe un vas de croazieră.
România încă se trezea din amorţeala comunistă şi timid începea să zâmbească capitalismului şi la propriu şi la figurat… totuşi lumea pe stradă sau în magazine era cam zgârcită la capitolul „smile”… Deşi obosiţi după un drum de 14 ore, înainte de a ajunge la hotel, ne-am vârât în două taxiuri să mergem să vedem cum arată un mall din Ţara Făgăduinţei.
Lumea se arăta deosebit de prietenoasă în comparaţie cu România, unde lumea zâmbea doar de Moş Crăciun, de Revelion sau când câştiga la Loterie; aici toţi zâmbeau fără reţinere, erau amabili, degajaţi, politicoşi.
Tânăr chipeş şi cu sex-appeal, foarte încrezător în succesul meu la femei, am început să flirtez… Primeam zâmbete peste zâmbete şi parcă deja şi mersul mi se schimbase, mai apăsat şi mai ţanţoş. La casierie, domnişoara simpatică afişa un surâs fermecător şi îmi vorbea cu o amabilitate excesivă. La restaurant ospătara era numai „smile” şi politeţe. Fetele îmi zâmbeau oriunde loveam cu privirea şi făceam „eye contact”. „Wow, ce succes nebun”, îmi spuneam în barbă, zâmbind, of course, la rândul meu.
La atâtea „cuceriri” într-un timp atât de scurt, nu m-am putut abţine şi am început să mă laud amicilor. „Succesul meu a crescut cu 25% faţă de România”, estimez cu voce tare. Unul dintre noi, aflat la al treilea contract de muncă pe vase de croazieră, se uită la mine condescendent şi rapid îmi tăie macaroana: „Auzi băi, Cassanova de Braşov, aici în State toată lumea zâmbeşte. Pur şi simplu aşa salută ei. Toată lumea este amabilă şi politicoasă. Aşa că las-o jos, că măcăne”, a încheiat amicul meu, zâmbind sarcastic.
Brusc mi-a îngheţat zâmbetul pe buze acolo în mijlocul mall-ului. Am rămas siderat pentru că eu chiar credeam că „good looking-ul” meu era motivul pentru care primeam zâmbete ca pe bandă rulantă. De atunci, însă, mi-a rămas un zâmbet permanent, parcă lipit cu scotch… faţa mea parcă se blocase în poziţia „smile”… zâmbesc într-una, fără pretenţii de mare cuceritor de această dată. E gratis, sănătos şi foloseşti mai puţin muşchi decât dacă te-ai încrunta.
.
Aşa că, zâmbiţi vă rog… you never know, maybe you get lucky!
