Cum e Crăciunul în Spania? Subiectul pare banal, dar tot mă pune în încurcătură. Fireşte, Crăciunul e acelaşi peste tot, premisele religioase sunt identice: cu toţii suntem creştini şi ne inspirăm din aceeaşi Biblie. Însă mă tem că paralelele rămân, cuminţi, prin biserici. Pentru că, de cum iese din locaşul de cult, Crăciunul îmbracă straie surprinzătoare, altele decât cele cu care ne-am obişnuit noi acasă. În satul ardelean în care am copilărit, luam primul contact cu Moşu’ pe 6 decembrie, când ieşeau pe înserate „Nicolauşii” saşi pe stradă. Pocneau ameninţător din bice şi somau copiii să fie cuminţi. Aveam o frică teribilă de ei, chiar dacă bănuiam că, la cât de cuminte eram, nu m-ar fi băgat tocmai pe mine în sac. Dar, parcă, poţi să ştii? Nici băiatul vecinilor – Culiţă al lu’ Ştefenel – nu făcuse cine ştie ce năzbâtii în anul în care l-am văzut iţindu-şi capul dintr-o gură de sac, din cârca unui moş zelos, nevoie mare. Abia peste ani aveam să aflu că era acolo de bunăvoie, la schimb, contra unei pungi de boboroanţe.
Şi pe Costa Blanca adie vântul înnoirii de pe data de 6 decembrie, dar motivul e mai prozaic: naţiunea sărbătoreşte cu alai Ziua Constituţiei. Familiile de la oraş îmbracă hainele de duminică şi se plimbă alene pe falezele Mediteranei, asaltând, ca la comandă, hotelurile de lux şi restaurantele scumpe. „Puente” – puntea – e minivacanţa care uneşte zilele libere de 6 şi 8 decembrie (Întâmpinarea Fecioarei Maria) cu weekendul cel mai apropiat. Se umplu casele rămase pustii după vară, iar forfota turistică proprie sezonului estival ia litoralul cu asalt. Cât despre Moş, nici urmă!
Uşor zburătăciţi şi bucuroşi de oaspeţi, noi, localnicii, ne scuturăm veseli după plecarea „invadatorilor”, căci începe să miroasă a halviţă de Crăciun de prin fabricile din Alicante şi Jijona, responsabile pentru exportul în întreaga lume a hrănitoarei delicatese lipicioase, frământată din migdale pisate şi miere. Străzile prind viaţă sub ghirlandele viu colorate, cu motive hibernale, pe care nu prea ştii de unde să le iei, aici, unde zăpadă nu este. Nu există localitate, oricât ar fi ea de mică sau de nevoiaşă, care să nu geamă sub povara tavanelor grele de lanţuri şi plase din beculeţe colorate. Poate doar fastul paradelor de mauri şi creştini, din vara de mult uitată, să depăşească avântul nestăvilit cu care lansează municipalităţile locale chemarea la întrecere în disciplina „lumini şi umbre”.
Prin curţile şi grădinile Costei Blanca „ard” frunzele arbuştilor supradimensionali de „flor de Pascua” (poinsetia), planta tipică de Crăciun, care se vinde la ghiveci prin alte ţări. Aici e la ea acasă şi atinge înălţimi de până la trei metri. Punctuală cum e, la cumpăna anilor, ne putem fixa ceasurile pe ora de iarnă, după ea. Şi asta, în ciuda numelui ei neaşteptat, care aminteşte de… Paşti. Frunzele află pe căi neştiute când se scurtează lumina zilei şi se branşează automat pe roşu aprins. Un semafor de alarmă pentru anul căruia în curând îi va suna ceasul. Un pom de Crăciun mai reuşit nici că se putea!
Deşi, parcă, poţi să ştii? Nu sunt de ici-colo nici portocalii şi lămâii, care atârnă plini de fructe. În preajma Crăciunului, „globurile citrice”, comestibile şi zemoase, îşi ating apogeul în pârg.
Entuziasmul pune de pe acum stăpânire pe toată lumea. Se înghesuie popor, ciorchine, pe la târgurile presărate generos în sâmbetele şi duminicile începutului de decembrie. Unele sunt de dimensiuni imense, cum este bâlciul din Cocentaina, care se ţine fără întrerupere de mai bine de 650 de ani (adică de la descoperirea Americii!). În cele două zile de târg, orăşelul de provincie lasă impresia că nimic nu s-ar fi schimbat, de când lumea. Meşterii, îmbrăcaţi în straie medievale, exercită în public cele mai diverse îndeletniciri istorice. Străzile strâmte, cât să încapă un cărucior tras de un măgăruş, au pavajul lustruit de tălpile fluviului uman curgător. O jumătate de milion de oameni trec pe aici în doar două zile!
Popoarele conlocuitoare stabilite la Marea Mediterană purced la treabă. Nemţii împletesc coroane din ramuri de brad şi aprind lumânările de advent. Englezii scot moşul cu baterii de la naftalină şi-l plasează în faţa uşii, pe post de detector de mişcare, care strigă „Ho-Ho-Ho” când îi vine careva prea aproape. Americanii atârnă adevărate lanţuri şi reţele electrice pe faţadele caselor. Bazarurile chinezeşti vând moşi gonflabili în mărime naturală, de atârnat pe scăriţe sau frânghii pe la geamurile caselor. Olandezii împart dulciuri, norvegienii împodobesc brazi importaţi. Se scot cizmuliţe în faţa uşii, se agaţă şosete la gura căminului, se cântă colinde în coruri, se merge la restaurant cu colegii de serviciu. Unii se bucură şi de-o jordiţă, alţii vor vin fiert şi gâscă împănată.
În puhoiul de obiceiuri exuberante, spaniolii trec aproape neobservaţi în propria lor ţară. Dar nu şi la ei acasă, aici e chiţibuşul. La loc de cinste, în fiecare cameră de zi, se amenajează ieslea, înfăţişând naşterea Mântuitorului.
Noi, când eram mici, ne alegeam câte un glob preferat, pe care îl căutam înfriguraţi în pomul împodobit. Puştii spanioli au inventat, în replică, jocul de-a ieslea. Fiecare membru al familiei „adoptă” câte un personaj biblic şi îl împinge imperceptibil, zi de zi, cu câte un pas mai aproape de Pruncul binecuvântat. Aşa se face că în seara de Ajun se întâlnesc toţi ai casei în jurul mesei bogate, la fel ca figurinele, bulucite, parcă, să vadă minunea. Nu lipsesc nici oiţele, măgăruşii, păstorii. Ba chiar şi prin boschetele „ieslei” nu-i exclus să dai peste surprize. Poartă ghinion dacă nu ascunde într-un colţ silueta chircită a unui personaj surprins de solemnitatea evenimentului într-un moment nepotrivit. Micuţul simbolizează nevinovăţia copilului nou-născut şi, într-un fel, propria noastră mărginire faţă cu măreţia şi miracolul vieţii.
Dacă, nouă, luarea în derâdere a Naşterii Domnului ni se pare un sacrilegiu, spaniolii sunt lejeri. Comercianţii inventivi profită de moda inedită şi scot pe piaţă, an de an, figurine de „cagones” cu „faţă umană”. În Barcelona, onoarea revine primarului general, iar în anul nunţii princiare, figurinele stilizau drăgăstos un Felipe şi o Letiţie cu pantalonii lăsaţi pe vine.
Ieslea publică (el belen) e prilej de mândrie. Primăriile expun, orgolioase, rezultatul migalei artiştilor locali. Se angajează actori pentru personajele principale, se încorporează fântâni, mori de vânt sau pâraie cu apă curgătoare. Există muzee de „belenuri” festive. Doar Moşul, ia-l de unde nu-i!
Hotărâţi, parcă, să ne pună răbdarea la încercare cu orice preţ, spaniolii ne mai trag o fraiereală oficială, pe 28 decembrie – Ziua Inocenţilor – echivalentă cu 1 Aprilie de pe la noi. Trecem, aşadar, resemnaţi pragul Anului Nou şi ne pregătim de pe acum de normalitate, consolându-ne că am rămas fără cadouri.
Când colo, ce să vezi?! Pe 6 ianuarie, răsună uliţele de hărmălaie, ca la balamuc. Suflarea satului se adună să întâmpine nu un Moş, ci trei deodată! Cei trei Crai de la Răsărit – „Los Reyes Magos” – vin cu ce se nimereşte, uneori cu barca sau cu cămila. Irod le taie calea, dar cedează şi el, momit de o dansatoare din buric. Aerul e plin de confetti, zboară bomboane şi nu-i exclus să te trezeşti bombardat cu „cărbune dulce” (carbon de reyes).
De pe tronuri fastuoase, Caspar, Baltazar şi Melchior îi strigă pe copii, înmânându-le cadourile râvnite. Părinţii îndeamnă odraslele sfioase să recite o poezie sau să cânte un cântecel. În scuarul învecinat se încing deja primele hârjoneli şi jocuri între puştanii scăpaţi cu bine de emoţiile încă unui „interogatoriu” al Înălţimilor Lor.
Magii, cum veniră, la fel şi dispărură, în lumea lor de basm, peste mări şi ţări. A doua zi, nimic nu mai aminteşte de miracolul serii precedente, de îmbujorări şi ochi sclipitori. Anul cel nou are deja o săptămână împlinită. Şcoala a început, nici pruncul nu mai trebuie înfăşat. „Moşii” de la răsărit vin cu întârziere, dar vin la plural.
