În ziua de 23 octombrie, toată Canada a fost în şoc după ce un terorist de influenţă islamistă, dar născut în Canada, a lansat un atac asupra unor simboluri canadiene de primă importanţă din Ottawa. A ucis un soldat de gardă la Memorialul Naţional de Război, „War Memorial” şi apoi, pătrunzând în sediul Parlamentului, frumoasa clădire victoriană din capitală, a mitraliat cu sălbăticie până a fost redus la tăcere definitivă. Comandamentul aerospaţial nord-american NORAD, a intrat în stare de alertă şi a intervenit de urgenţă intensificând măsurile de securitate în spaţiul americano-canadian. S-au închis temporar Ambasada USA din Canada, clădiri şi birouri, centrul capitalei, Universitatea… La scurtă vreme, multe state au transmis Canadei solidaritate deplină şi au condamnat atacurile revoltătoare.
Acest zguduitor eveniment care se încrie într-un lung şir de astfel de fapte petrecute în multe ţări ale lumii, a creat o stare extrem de periculoasă şi de mare panică în rândul cetăţenilor acestei ţări paşnice, oameni care îşi văd în linişte de rosturile vieţii lor, trăiesc în armonie cu toţi cei veniţi din toate colţurile lumii, oameni care respectă şi iubesc atât ţara de unde provin, cât şi ţara de adopţie pentru condiţiile oferite. Unii or fi considerat că statul canadian este foarte liberal şi deschis, chiar şi pentru aceste vremuri şi atacându-l ar putea face intrarea islamiştilor pe cast tărâm, dar Canada nu este o ţară care să se lase intimidată.
Mai mult decât întamplarea în sine, pe mine m-a impresionat atitudinea cetăţenilor canadieni. Indiferent de culoarea pielii, indiferent de vârsta, de poziţie socială sau materială, cu toţii au dovedit un puternic spirit de solidaritate, de deplină unitate, de înţelegere, de respect reciproc, şi respect faţă de simbolurile şi legile ţării. Am simţit cum eu am crescut în ochii mei trăind momente deosebite într-o deosebit de caldă frăţietate, o trăire în comun care glăsuia fără cuvinte: “suntem uniţi, suntem umăr lâgă umăr, suntem tari, nimeni nu ne va învinge”. Şi nici nu este puţin lucru să trăieşti ăntr-o stare de spirit de o mare forţă, atotcuprinzătoare, pe care o simţeai până în straturile cele mai adânci ale fiinţei.
Dar o bandă galbenă a poliţiei oprea trecerea prea aproape de monument pentru că evenimentul trist încă se investiga. Cei care au întâlnit banda galbenă care interzicea apropierea prea mare de monument, lăsau florile jos, aprideau lumânările, îşi ştergeau lacrimile de pe obraz şi plecau în tăcere. Am văzut la televizor că însuşi prim-ministrul ţării, Stephen Harper (în momentul dezlănţuirii atacului se aflase doar la câţiva paşi) a vrut să se ducă în locul unde a fost ucis soldatul la datorie, dar ajungând împreună cu soţia la panglica galbenă, s-a oprit, a privit de la distanţă, dar s-a întors dând astfel un exemplu cum trebuie respectate legile ţării de către toţi cetăţenii ei. Toate reportajele prezentate la televizor sau radio subliniau spiritul de solidaritate al canadienilor în faţa acestei primejdii şi a ofensei adusă simbolurilor Canadei.
Siteurile de socializare s-au umplut de fotografii afişându-l pe Nathan Cirillo în diferite ipostaze din viaţa de zi cu zi, în armată, în familie, cu prietenii sau, cu copilul său, ori în compania animalelor. Fotografia făcută doar cu câteva minute înaintea atacului a avut un efect tulburator.
La televizor, pe strada, peste tot, desprindeai pe feţele oamenilor durerea sinceră, dar controlată, vorbele bine cântărite, deşi se plămădeau în suferinţe şi nelinişti. Privindu-i, îţi venea un gând anume: trăind în mijlocul unor asemenea oameni, greutţăile vieţii devin mai suportabile. Cred că şi sodatul aflat la datoria de onoare, când a trăit momentul trecerii dincolo de graniţa vieţii, a simţit că nu e singur şi că alături de el se aflau cei care îl ajutau să supravieţuiască. Doamna, care doar cu câteva minute înainte îl fotografiase şi nu apucase să se îndepărteze prea mult, s-a aşezat la căpătâiul lui când deja intrase în comă şi l-a pregătit să părăsească această lume cu împăcare. Pentru că doamna a practicat medicina (acum e avocat) şi pentru că odata chiar ea a fost în comă, a ştiut că într-o asemenea stare, simţurile încă se păstrează şi auzul se stinge ultimul, i-a spus soldatului să fie mândru de el. Şi chiar dacă mama lui nu e acum la căpătâiul lui, ea va fi mândră de el, aşa cum va fi şi armata şi toţi cetăţenii Canadei şi îi vor da onorul cuvenit unui erou.
Canadienii au un desăvârşit cult al eroilor. Cel care l-a oprit pe atacatorul din Ottawa, şeful securităţii Parlamentului, Kevin Vikers, ofiţer al Jandarmeriei Regale a Canadei, (un post moştenit de la monarhia britanică) a fost prezent în adunarea parlamentarilor şi i s-a dat o înaltă cinstire.
Tot ca un semn de cinstire al eroului a fost uniforma îmbrăcată de soldaţii care au purtat şi au însoţit scriul. Toţi au purtat uniforma în care era îmbrăcat soldatul aflat la datorie, o uniformă de gală.
Am trăit în aceste zile multe momente în care spiritul civic al canadienilor m-a impresionat în mod deosebit. Cineva s-a gîndit să creeze un număr de cont pentru donaţii în sprijinul copilului de cinci ani, rămas acum fără tată, sperând că în toate aceste zile de doliu, ar fi posibil să se strânga o sumă aproximativ de $10.000. Numai în 24 de ore s-au strîns $300.000, un gest de solidaritate care grăieşte de la sine.
***
O impresie deosebita a fost cea la care am participat împreună cu fiica mea aflându-ne în mijocul canadienilor ieşiţi să întâmpine convoiul care-l conducea pe ultimul drum, pe caporalul Nathan Cirillo din capitala, Ottawa, la Hamilton, oraşul lui natal. Drumul cortegiului a fost lung, de aproape 600 km. Convoiul trebuia să vină de la Ottawa, trecând prin Pickering, Toronto cu destinaţia Hamilton, localitatea de reşedinţă a eroului.
Podurile care traversează autostrada 401 sunt aflate la un interval de câţiva km unele de altele. Toate erau intesate de oameni care fluturau steagul Canadei, mulţi veniţi cu cateva ore înainte entru a-i da onorul şi pentru a-şi exprima spiritul de solidaritate în faţa primejdiilor. Unii stăteau şi de-a lungul traseelor, alţii se suiseră prin pomi, sau se cocoţaseră pe stâlpi. Am văzut şi oameni cu copiii langă ei pentru a le oferi oportunitatea de a invaţa direct o lectie de istorie a ţării lor. Erau prezente, ca de obicei, cele trei maşini, cea a poliţiei, a pompierilor şi ambulanţa pe fiecare din poduri. Pompierii, politiştii şi paramedicii (lucrătorii medicali), stăteau în picioare pe maşini ca să dea onorul cortegiului când va trece pe sub podul pe care ei se aflau. Totul se desfăşura intr-o ordine desăvârşită.
Pentru că noi am venit mai târziu, am găsit cu greu un loc potrivit. Am stat langă o clădire a cărei faţadă era numai din sticlă. De la un etaj superior am fi putut avea o bună perspectivă, dar nu ne-am putut desprinde de atmostera care vibra de un omenesc pe care îl trăiai cu toată fiinţa. Afară eram întîmpinate de oamenii care ne salutau având pe feţe înscrisă calda omenie, auzeam şi simţeam pulsul inimilor miilor de oameni infrăţiţi în gând şi în simţire. La un moment dat, s-a oprit lîngă noi o maşina în care erau două femei. Văzând vârsta mea, temperatura fiind scăzută, impresionate şi înduioşate, li s-au adresat fiicei mele sfătuind-o să nu mă ţină în frig fiindcă mai sunt încă 20 de minute până la sosirea convoiului mortuar. I-a spus apoi pe ce unda poate afla la radio informaţiile de pe traseu. Le-am ascultat. Când a venit timpul, am ieşit din maşină şi atunci ni s-a alăturat o mulţime de oameni cu aparatele de fotografiat şi de filmat.
Suita de maşini a trecut însoţită şi de un elicopter, lăsându-ne cu ochii în lacrimi, cu un mare gol în suflet şi cu o mulţime de întrebări fără răspuns referitoare la cauza care îi îndeamnă pe unii semeni ai nostri să aleagă crima chiar cu preţul vieţii lor, dar ne-am simţit întăriţi în cuget trăind în acest binecuvântat spirit de solidaritate canadian.
