Ce ar trebui să ştie câştigătorii de la Loteria Vizelor şi, de regulă, află doar atunci când ajung aici? În primul rând, cred că un om este cu adevărat liber atunci când îşi ia viaţa în propriile mâini, când îşi urmează visele şi cred că este lipsit de orizont acela care alege să taie din vise, în loc să lupte pentru a reuşi. Admir şi respect acei oameni care au vise şi le transpun în obiective pentru viaţă, dar mai ales pe aceia care reuşesc să le transforme în paşi, au puterea şi răbdarea să urmeze acei paşi şi reuşesc să-şi vadă visele cu ochii într-o zi. Pentru programul Diversity Visa Lottery aplică tot felul de inconştienţi, care ştiu despre America atât cât au vazut în filme şi vin în SUA cu ideea că aici banii se fac uşor. Mirajul fericirii aduce anual în SUA 55.000 câştigători de green card din întreaga lume. În momentul în care câştigă la Loteria Vizelor, mulţi români îşi dau seama că vor paşi într-o altă viaţă. Sunt conştienţi că totul se va schimba radical şi majoritatea asociază SUA cu ideea de mai bine. După ce le trece puţin euforia, încep să se pregătească de plecare: vând tot ce reuşesc, împart ce nu pot vinde, fac mese festive cu rudele, promit că vor ţine legătura cu cei rămaşi acasă, că vor veni des în România ş.a.m.d. În cele din urmă, fac toţi acelaşi lucru, pleacă de acasă cu două geamantane de persoană şi un bagaj de mână, în care pun ce li se pare lor că ar fi important să transporte în noua viaţă. Odată ajunşi în SUA, constată că trebuie să înceapă de la “lingură şi furculiţă“, iar cei mai mulţi regretă confortul de acasă, ce aveau şi aici nu mai au, trebuie să cumpere din nou.
Banii cu care vin imigranţii sunt foarte mulţi şi pentru americanii născuţi în SUA. De obicei, câştigătorii la loterie au banii de pe casele vândute în România, maşini, alte bunuri şi economii. Doar că banii se termină repede când nu ştii ce să faci cu ei! Şi în plus, aici trebuie să ştii engleză şi să trăieşti după alte legi şi reguli. Poţi fi un foarte bun profesionist, dar trebuie să fii conştient că aici n-ai pe nimeni care să te recomande. Poate că acasă ai fost genial în meseria ta, dar aici nimeni nu ştie cine eşti şi ce poţi. Eşti singur printre străini şi trebuie să-ţi croieşti un drum şi un “american history”. Cui îi pasă că ai absolvit UBB sau ASE în România şi ai fost şef de promoţie? Niciuna dintre universităţile româneşti nu este clasată între cele cele mai bune 500 de universităţi din lume. Nu ai nici un prieten care să fie director de firmă sau să aibă “relaţii, cunoştinte, pile” să-ţi poată da un sfat, o sugestie sau să pună o vorbă bună pentru tine la angajare. Eşti pe cont propriu şi porţi un război cu tine însuţi. Trebuie să-ţi găseşti un serviciu bun şi asta repede, până nu se termină banii de acasă.
Din banii de acasă ai cheltuit deja o avere, pentru că ai tendinţa să transformi în RON toate preţurile şi te doare sufletul că a trebuit să-ţi iei veselă din faianţă, iar în România aveai din porţelan. Sau a trebuit să cumperi prosoape de baie, aspirator, filtru de cafea şi alte mărunţisuri, obiecte strict necesare, pe care le aveai acasă şi le tot compari. Parcă cele din România erau mai bune! Sunt doar exemple, poate fi orice altceva pe care cheltuieşti bani. Vrei un telefon mobil (în România aveai trei), iar la Verizon ţi se spune că trebuie să plăteşti 1.000 de dolari garanţie pentru că n-ai history. Te duci la dealerul auto care îţi arată hârburi cu 3.000 – 4.000 de dolari, în timp ce ochii tăi fug spre SUV-uri, Mustanguri şi limuzine de lux, iar tu momentan nu-ţi permiţi aşa ceva. Realizezi tot mai des că faci parte dintre săracii Americii şi te întrebi “De ce am plecat de acasă?”
Toate acestea îţi taie din avânt, îţi distrug puţin câte puţin elanul. Până la urmă începi să tai din pretenţii. Şi ce dacă erai inginer acasă? O să fi aici muncitor pe şantier o vreme; şofer la pizzerie; vânzătoare la magazin, ce contează? Între timp, îţi propui să înveţi engleză, să-ţi echivalezi studiile, eventual să le termini sau să le îmbunătăţeşti şi de aici încolo începe lupta cea mare. Unii îşi iau două joburi şi nu mai au timp de şcoală, alţii pierd contactul cu meseria lor şi în câţiva ani nu mai au curajul să meargă la un master sau să susţină un exemen pentru o licenţă professional, adică încep să taie din vise. Cu timpul se obişnuiesc aşa, îşi spun că este suficient cât au şi că în România, oricum nu ştie nimeni ce fac ei aici, cu ce se ocupă, bani să iasă! Încep să-şi facă poze în locuri celebre şi le trimt rudelor din ţară, ca pe o dovadă a bunăstării lor în Lumea Nouă, păstrând tăcerea asupra altor aspecte.
Există, desigur şi ceilalţi, cei care fac eforturi teribile şi reuşesc. În primii 3 sau 4 ani lucrează în draci, fac şcoli, îşi cumpără case, maşini noi, plătesc rate substanţiale; dorm 5-6 ore/noapte, lucrează sâmbete şi duminici, luptă pentru o viaţă mai bună. Cu puţin noroc ei confirmă, îşi fac o reputaţie şi avansează în firmele pentru care lucrează, îşi găsesc un serviciu mai bun şi mai bine plătit. Copiii lor au o şansă reală să ducă o viaţă mai bună în SUA decât în România; vorbesc bine engleză, se integrează în colectivităţi, se adaptează mai uşor.
Şi dacă tot a venit vorba, să spunem două cuvinte şi despre şcoala americană. Noi, românii avem idei preconcepute, considerăm din start că şcoala americană este proastă şi noi suntem deştepţi. Diferenţa majoră dintre şcoala americană şi cea românească este flexibilitatea, faptul că ei pun accent pe cu totul alte valori decât noi. Dacă un copil de 7 ani are aptitudini artistice de pildă, merge la ora de arte la clasa a 4-a. Dacă acelaşi copil nu ştie matematică, nu-i place sau nu se descurcă, face matematică la clasa întâi. Acelaşi copil poate fi într-un an şcolar în 3-4 clase diferite, iar consilierul şcolar, profesorii şi psihologii, canalizează eforturile lui în direcţia în care are apritudini. Procentul de rataţi este mult mai mic decât în România pentru că oamenii au şansa să înveţe ceea ce le place. Americanii nu-şi propun să scoată “genii” din toţi copiii, ci tratează fiecare individ în parte după aptitudinile şi posibilităţile lui mentale. Copilul este în centrul atenţiei şi nu profesorul, iar şcoala americană dezvoltă abilităţi, învaţă oamenii să-şi pună în valoare calităţile şi să-şi estompeze defectele.
Copiii preşcolari şi şcolarii din clasele mici, învaţă, într-o joacă perpetuă, foarte multe lucruri practice – la ce se folosesc cum se folosesc anumite instrumente, cum funcţionează un fax, un blackberry, cum se foloseşte o imprimantă, o telecomandă, un telefon celular, un bancomat; cum se scrie un CEC, unde te adresezi dacă ai nevoie de … cum procedezi în cazul în care… adică foarte multe lucruri practice, care folosesc în viaţă, indiferent ce profesie vei avea. Metoda românească eu scriu pe tablă şi voi luaţi notiţe este antică, plictisitoare şi perimată. Copiii învaţă să planteze pomi, să îngrijească animale de casă, flori, să păstreze curăţenia, să gândească pozitiv. Învaţă valorile umane, altruism, cinste, adevăr, încredere, optimism, comunicare. De ce-i blamăm? Pentru că mulţi dintre ei nu au fost pasionaţi de geografie şi habar nu au că România se află în Europa? Ne considerăm superiori pentru că şcoala românească ne-a obligat să învăţăm aceste lucruri fără aplicaţie practică, iar pe ei nu? Şi dacă ar şti la ce le-ar fi de folos? Aceasta este gândirea tipică americană, una extrem de practică. Şi încă odată subliniez că în America există şcoli excelente, universităţi prestigioase, cu faimă mondială, dotări uluitoare şi performanţe notabile. Cum altfel vă explicaţi mulţimea de invenţii şi inovaţii, premii Nobel, medalii olimpice şi alte realizări ale acestei ţări? Am venit noi românii, sau alţi imigranţi, să învăţăm în şcolile lor, sau se duc ei să înveţe în ale noastre? Şi să nu uităm că ei au doar istorie modernă, nu au rădăcini adânci, dar au valori! Nu intenţionez să-i ridic în slăvi pe americani, nici să-i blamez, vreau doar să percepem America obiectiv şi să dăm Cezarului ce este al Cezarului.
