(o zi cu soare la Bucuresti, am mers la mormantul Liviei sa pun doua garoafe, pentru a ajunge acolo am coborat la statia de metrou EROII REVOLUTIEI, am primit recent fotografia domnului profesor Radu Tipurita, trimisa de fosta noastra vecina, Ileana, tot timpul m-am gandit la tine, G., fiindca doreai sa mergem impreuna la mormantul Liviei, exact ca anul trecut, iar la mormantul Liviei m-am gandit la Mihai si…)
As putea spune ca, pe 22 decembrie, in anul acela, am trecut pe langa moarte, fiindca mergeam pe Aviatorilor spre Piata Victoriei (dupa ce fusesem in multimea de la Televiziune, unde nu stiu cum, nu stiu de unde, cineva a raspandit zvonul ca “vor veni teroristii” si “va trebui sa aparam Televiziunea”). Mergeam spre Piata Victoriei si cineva din fata a strigat la noi “Atentie! Se trage!” Nici nu a apucat sa se stinga ultima silaba din strigatul acela si pe caldaram s-au izbit si au ricosat cateva gloante. Am inaintat incet, precauti, am evitat sa mai mergem pe mijlocul strazii. Ma gandesc ca azi as fi putut fi ingropat si eu in Cimitirul Eroii Revolutiei, poate tu mi-ai fi adus doua garoafe si te-ai fi gandit, in locul meu, la Mihai.
Cel din urma Mos Craciun al lui Mihai a fost domnul profesor Radu Tipurita, tatal Ilenei, nu voi uita niciodata ziua aceea, Mihai era mirat sa-l vada pe Mos Craciun adevarat (fiindca toti din familie erau in jurul lui), a fost ziua de care ne-am amintit in timp cu totii…
Cand Livia nu a mai fost, Ileana a venit pe strada, langa mine (cand era mica Ileana fusese plimbata in carucior de Livia, ”vecina Livia” era mai mare…) si mi-a spus: “Nu plangeti, fiti tare, ea va fi intotdeauna aici cu noi!”
Cand Ileana ramasese fara tatal ei (un profesor si un om deosebit care – pentru a-si acoperii elevii, ce uneori mai chiuleau in masa si clasa ramanea goala – era in stare sa vorbeasca singur in sala aceea pustie astfel incat daca cineva ar fi trecut pe coridor, in control, ar fi auzit doar glasul profesorului care preda linistit intr-o clasa ce-i sorbea atent cuvintele). Ilenei ii ramasese o Dacie galbena de la tatal ei; peste ani, cand la liceul unde tatal ei predase avusese loc o intalnire de promotie, ea s-a urcat la volanul acelei Dacii galbene si a intrat pe poarta acelui liceu, in timp ce
fostii elevi ai tatalui ei priveau inlemniti – precum la o stafie – aparitia acelei masini galbene (stiau prea bine cui apartinuse in urma cu niste ani!).
Privesc de undeva, din timp, fotografia de la o receptie, in stanga eu, la costum si cravata, in mijloc o doamna diplomat ce avea o eleva la clasa Liviei, iar in dreapta, cu un zambet abia schitat, Livia, profesoara de matematica ce reusise sa faca dintr-o materie destul de arida, precum matematica, o materie la care elevii ei sa tina.
Stiu ca acest text va fi citit de multi urmasi ai EROILOR REVOLUTIEI, niciodata vietile celor care au murit nu vor putea fi redate familiilor lor. Niciodata nimic nu va putea compensa o viata care nu mai este aici.
(am pastrat pentru final, un final care il scriu cu ochii in lacrimi, dar nu plang, ceea ce mi-ai spus tu sa transmit Liviei, la mormantul ei: “Sa-i spui ca tu esti bine, asta si-ar fi dorit si ea pentru tine, sa-i mai spui ca noi vom veni intotdeauna, cat vom putea!” )
(o zi cu soare la Bucuresti, am revenit la statia de metrou EROII REVOLUTIEI si in zgomotul metroului simt ca se pierde si sfarsitul acestui text, care nici macar nu ar fi trebuit semnat; si totusi, cu un ultim efort, peste un timp, apas cu greu pe taste, litera cu litera…I o a n I a c o b…)