Iată cum vede evoluţia statul la români un poet, George Astaloş:
„Românul este un maratonist care a luat-o la fugă acum două mii de ani, a greşit traseul şi continuă să alerge pentru că nu găseşte sosirea.“ Realitatea se pare că-l confirmă, pentru că statele românilor –Transilvania, Moldova şi Ţara Românească – s-au adaptat de-a lungul timpului intereselor imperiale greco-musulmane, ruso-pravoslavnice şi occidentale. Care-i situatia începând cu perioada interbelică?
Statul din România interbelică o fost o ficţiune prin care „oraşul parazitar“ (câte un milion de autohtoni occidentalizaţi, de evrei, de germani şi de maghiari) trăia pe socoteala a 16 milioane de ţărani. Mihail Manoilescu a propus o strategie de înlăturare a „creolilor“ prin concentrarea deciziilor şi resurselor în mâinile unui stat naţional puternic. Românii urmau să înlocuiască, înlăture patru milioane de “creoli” parazitari şi să demareze modernizarea socio-economică prin ei înşişi.
Comuniştii au aplicat acest program cu dictatura de dezvoltare. Legăturile de subordonare faţă de metropolele apusene au fost reduse. Din „oraşul parazitar“ au rămas doar sechele şi raportul dintre sat şi oraş, ţăran şi orăşean s-a schimbat fundamental. Această politică de emancipare socială de mare succes a fost întreruptă 1989 prin lichidarea lui Nicolae Ceauşescu de către „creoli“.
După Revoluţie, primul Preşedinte, Ion Iliescu, pregătit la Moscova, şi prim-ministru Petre Roman, nepotul rabinului de la Oradea, au început demontarea statului, „şi-au luat mâna de pe economie“, au degradat aparatul productiv importat din apus, calificându-l „un morman de fiare vechi“ şi „au facut un pariu cu agricultura“ catastrofal. Lichidarea libertăţii economice a românilor era astfel pecetluită, pentru că statul era singurul instrument care le permitea menţinerea unui echilibru între interesele celor zece milioane de salariaţi români veniţi de la ţară şi cele ale economiei mondiale.
Între economia de piaţă, democraţie, integrarea în structurile euro-atlantice şi bunăstarea materială a fost făcut un stupid şi iresponsabil semn de egalitate şi cei care îndrăzneau să atragă atenţia asupra degradării statului şi a consecinţelor dezastruoase asupra românilor erau imediat stigmatizaţi şi marginalizaţi ca neo-, cripto-comunişti, xenofobi, antisemiţi, nostalgici, securişti, extremişti etc.
Prăbuşirea economiei şi transformarea majorităţii salariaţilor în „inutilizabili“ nu a diminuat nici entuziasmul Preşedintilor Emil Constantinescu, Traian Băsescu, nici noii „clase politice“, care a preluat din mers mesajul corupţiei, clientielismului, nepotismului „oraşului parazitar“ interbelic şi nici elanul procapitalist al electoratului. Un mare succes propagandistic!
Rezultatul politicii de tranziţie spre o societate subdezvoltată la periferia Europei este degradarea statului în numele unor iluzii. Privatizarea mizeriei şi siguranţei material s-au înfăptuit, iar funcţiile statului în derivă sunt preluate de o economie subterană de peste 50% din activitatea economică. Cetăţeanul lăsat în voia sorţii este nevoit să emigreze sau să activeze pe piaţa neagră, paralelă, informală etc., să practice activ sau pasiv corupţia, care a devenit singura formă de protest social.
Fără un stat puternic, eficient cu o politică economică coerentă, tranziţia, reforma, privatizarea, economia de piaţă, democratia, fără a mai pomeni de bunăstare sunt imposibil de realizat. Când şi cum îşi vor reface românii statul? Este întrebarea pe care şi-o pun din nou şi occidentali dezamăgiţi de degradarea statului român de o„clasa politică“ coruptă, parazitară pentru ţară şi pentru occident.
