Am primit prin internet o carte cu următoarea dedicație: „Un dar de suflet primit de la Dumnezeu pe care vi-l dăruiesc cu dragoste!”. Cartea numită „Iubirea ca un canion și un țipăt pe vârful muntelui”, apărută în anul 2021 la Editura „Armonii culturale”, este semnată de domnul Ștefan Dumitrescu, poet, prozator, dramaturg, eseist, critic și istoric literar, filozof și analist politic, personalitate care, prin vocația cuvântului scris, ocupă un loc important în spațiul nostru cultural. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și președinte al Asociației Biroul de Viitorologie București, iar, ca ființă pământeană, este un om cu suflet admirabil și cu vocația prieteniei, de care mă bucur și eu. Opera sa vastă și profundă, operă în care esențializează cele mai importante năzuințe ale ființei umane, deși a pătruns în universalitate, încă nu e bine cunoscută în țara natală pe măsura valorii ei, așa cum reiese din comentariile unor exegeți de valoare din străinătate și din țara noastră.
Mă așez cu multă plăcere la masa de scris pentru a așterne câteva impresii despre carte și despre autorul ei. Văzând titlul acestui volum închinat ființei adorate, primul gând m-a trimis la cei care își pun întrebarea: la vârsta senectuții poți purta în suflet o flacără a iubirii atât de vie ca în anii tinereții? Mulți au, ca răspuns, îndoiala. Până să ajung și eu la anii senectuții, credeam că erodarea fizică merge în același ritm cu stingerea treptată a trăirilor interioare, că omul, aflându-se la 70 de ani, trebuie să-și oblojească suferințele fizice, să se gândească la cele veșnice… Pe atunci excepțiile erau rare și longevivii erau admirați și invidiați, considerându-i uitați de Dumnezeu.
După ce s-au făcut mai multe studii despre senectute și au apărut mai multe medicamente pentru menținerea sănătății, media de viață s-a mărit, s-a schimbat mult, pe toate planurile, și bătrânețea trebuie privită acum din alt unghi de vedere. Acum oamenii sunt mai dispuși să se bucure de partenerul de viață în mod deschis și chiar se încurajează această împlinire atât de frumoasă și încărcată de emoție. Dragostea este acum privită de mulți oameni ca un privilegiu ce nu ține cont de vârstă. Nu de puține ori admirăm splendoarea unui cuplu bătrân mergând pe stradă ținându-se de mână. În zilele noastre, tema dragostei apare la mulți poeți aflați la vârsta a treia, așa cum strălucit domină în volumul „Iubirea ca un canion și ca un țipăt pe vârful muntelui”.
Prima impresie pe care mi-a făcut-o acest volum a fost acea a unei redefiniri a lumii interioare, o sondare a adâncimilor trăirilor: „Dacă aș fi un arbore/ tu ai fi toate frunzele mele,/ iubito,/ murmurând dulce mângâiate/ de adierea zefirului/ și de stele/ spunându-mi pe limba ta/ verde de clorofilă/ că mă iubești/ iar eu cu toate rădăcinile mele/ înfipte în pământ/ ți-aș spune cât de mult te iubesc/ pe limba mea pământoasă/ în care cânt”.
Chiar dacă cei mai tineri privesc cu oarecare ironie iubirea la vârsta senectuții, iubirea la această etapă de viață nu se prezintă cu nimic mai prejos decât cea din tinerețe. Se contopește trecutul cu prezentul și viitorul într-o formă nouă. Iubirea din timpul senectuții își are specificul ei față de cea din tinerețe. Asupra ei cade altfel lumina. E o iubire mai așezată, mai domoală, dar mai profundă: „Îmi era atât de dor de ține/ încât am devenit trecere/ plutire/ călătorie înspre tine, iubito,/ cu brațele întinse/ ca un țipăt/ sfâșietor și subțire/ Îmi era atât de dor de tine/ încât am devenit trecere/ plutire/ călătorie înspre tine, iubito,/ cu brațele întinse/ ca un țipăt/ sfâșietor și subțire” (Încât am devenit trecere).
În viziunea autorului, iubirea este un mod de a exista, un act esențial în viața fiecărei ființe umane, e un act pe care îl jinduim cu toții până la stingerea finală. Fără iubire viața nu ne-ar fi de niciun folos și nici n-ar avea vreun farmec. Fiecare bărbat dorește să trăiască emoția profundă a iubirii împlinite și fiecare femeie dorește să fie adorată și intrată în nemurire prin versuri suave: „O, iubito, o, iubito,/ Eu sunt dulcea ta colină/ Tu ești plopul ce te-nalți/ Dinspre mine în lumină// O, iubito, o, iubito,/ Tu ești A și eu sunt I/ Aș ploua cu flori pe tine/ Te-aș cânta, te-aș nemuri” (Tu pasăre să fii).
Iubirea reprezintă pentru domnia sa mai mult decât un sentiment. Prin fiorul autenticității dominant în poeziile sale se alătură celor care consideră că iubirea e o șansă dată omului de a se ridica de la rangul de simplu muritor. Gingășia cu care o învăluie pe iubita sa ne atinge ca o pășire într-un templu al iubirii. Lectura acestor versuri ne convinge că dragostea pentru ființa iubită este un remediu contra bătrâneții, că ne revigorează transmițându-ne acea energie aproape miraculoasă, face omul mai bun, mai blând și viața mai frumoasă, iar impedimentele inevitabile ale vieții devin mai tolerabile. Arta adevărată nu te poate lăsa neutru.
Autorul a pus în lumină iubirea însetată de înălțimi cosmice, dar nu a uitat să privească și în jos, în adâncimea sinelui, astfel încât atinge spiritualitatea noastră lăuntrică: „O emoție imensă sunt, iubito,/ care te cuprinde cu brațele/ cum învăluie cosmosul/ Pământul” (Să intru în magma care ești tu). În viziunea sa, omul este stăpânit de dorul neîntrerupt către nemărginire și nemurire și, de aceea, autorului nu îi sunt străine nici scurte picături de veșnicie: „Doamne, mare trebuie să fi fost setea Ta de a Te juca/ Te-ai jucat de-a întunericul și de-a lumina/ Te-ai jucat de-a pământul, de-a dragostea și de-a vina/ Ai urlat din adânc și s-a născut sunetul A” (Doamne, mare).
Multe sunt întruchipările dragostei. Îmbrăcată în rochia de regină, poezia de dragoste este aidoma unui imn închinat ființei adorate. Ea devine reperul fundamental al existenței, ființa cu care se contopește. Autorul simte că, sub imperiul iubirii curate, trăirile sale afective nu mai au margini: „Oh, iubito,/ te priveam fascinat de frumusețea/ ta de mii de ani și te/ iubeam atât de mult/ încât ochii mei s-au transformat în două inimi/ care băteau pentru ține” (Oh, iubito).
Pentru autor, ca și pentru Aristotel, „dragostea înseamnă un singur suflet care sălășluiește în două corpuri”: „Oh, ce mult se mai iubea/ Sinele și cu sinea,/ Smochinul cu smochina/ Luminul cu lumina/ Pământul cu Pământa/ Cuvântul cu cuvânta/ Și lumul cu lumea sa/ Inimul cu inima” (Oh, ce mult se iubea).
Uneori, poezia sa este încărcată de întrebări: „Dar dacă suntem altceva, iubito,/ Ceva ce n-o să știm niciodată/ Așa cum piatra e de fapt o stea/ Strălucitoare adâncă înmiresmată// Poate că eu sunt sângele acelui trup/ Care alerg spre ține clipocind/ Să te îmbrățișez și să te mângâi/ Cum curge Este dulce înspre Fiind”. (Dar dacă suntem altceva, iubito).
Asemenea și eu îmi pun o întrebare rămasă fără răspuns: oare autorul acestui volum a învățat lecția iubirii? Sau a moștenit-o? Ce știu, fără îndoială, este că se distinge printr-o aleasă noblețe și stăpânește deosebite abilități distinctive ale personalității sale.
Vorbind de arta sa poetică, remarcăm preferința pentru versificația modernă. Poeziile sunt alcătuite în versificația liberă, departe de încorsetarea regulilor fixe ale poeziei clasice, în așa fel, încât nu are cum să nu ne mişte emoţia poetului, să nu declanşeze în mintea noastră alte imagini şi gânduri, dovadă că autorul aparține acelei familii de spirite înalte. Poeziile sale sunt minunate lecții despre cum trebuie ființa omenească să simtă, să primească și să dăruiască iubirea. Prin acest volum face încă o dovadă că aparține acelei familii de spirite înalte, efervescente, adevărat stâlp de înțelepciune care se manifestă cu o naturalețe impresionantă în toate domeniile pe care le-a abordat.
Astăzi se scrie multă poezie, dar multe ne amintesc de versurile genialului nostru poet, Mihai Eminescu: „Multe flori sunt, dar puţine/ Rod în lume o să poarte,/ Toate bat la poarta vieţii,/ Dar se scutur multe moarte”. Poetul Ștefan Dumitrescu, cu puterea sa de a pătrunde în esența faptelor și în adâncul ființei umane, prin originalitatea viziunii, se înscrie în rândul poeților remarcabili care vor dăinui în timp. În toate domeniile pe care le-a abordat și-a pus amprenta sa efervescentă și impresionantă.
——————
Elena BUICĂ
6 martie 2022
Pickering, Toronto, Canada
