În centrul vechi al orașului Constanța, se află statuia poetului roman Publius Ovidius Naso. De pe soclu, acesta contemplă Tomisul. Pe faleză, în apropiere de Cazinoul din Constanța, se înalță statuia lui Mihai Eminescu. De pe piedestal, acesta privește și ascultă valurile.
Dacă Ovidius a ajuns la Pontus Euxinus din ordinul împăratului Augustus, care l-a trimis în exil, cea de pe urmă aspirație a lui Mihai Eminescu a fost să se stingă din viață la malul mării. Destinul i-a unit peste timp pe cei doi poeți, pe țărmul Mării Negre. Și astfel, “în liniștea serii”, Ovidius, bardul ce spunea că “deseori am vărsat lacrimi când am scris/ Și am udat scrisul cu plânsul meu”, respiră alături de Eminescu, cel ce mai avea “un singur dor.”
De altfel, un singur dor îl măcina și pe poetul roman. Ovidius, poposit “aici pe țărmuri singuratice”, nealinat în urma despărțirii de casă, de prieteni și de iubita sa, și-a scris “Tristele” suspinând după înțelegere și părtășie spirituală. Muzele, către care surghiunitul își înălța cântul, l-au auzit și i-au împlinit rugăciunea. “În toată lumea, nu poate fi altul mai trist”, își murmura Ovidius jalea, de aceea Muzele au plămădit peste veacuri, din melancolia și lacrimile lui calde, un poet ce avea să îi fie lui Ovidius semen și urmaș pentru totdeauna pe tărâmul poeziei.
Și astfel, din plânsul lui Ovidius și din sarea mării, Muzele l-au întrupat pe Eminescu. Și i-au dăruit meșteșugul lui Ossian și dorul după mare. Eminescu iubește “codrul des”, lacul albastru, “teiul sfânt”, “umbra de cetini”, dar cu toate acestea, nu își poate imagina propriul sfârșit decât lângă mare. Aceasta pentru că în adâncul inimii, în cea mai ascunsă încăpere a sufletului său, este scris că Muzele i-au hotărât soarta chiar acolo, pe malul mării. La Pontus Euxinus, ele au decis că Ovidius va avea un vlăstar în ale literelor și acesta va fi Eminescu. Nu este o întâmplare că Luceafărul poeziei românești se simte urmașul Romei și își întreabă retoric, cu îndurerată mirare, contemporanii: „Voi sunteți urmașii Romei?” Căci nu epigonii sunt coborâtorii din vița „nobilă latină”, ci el, adevăratul urmaș-poet al lui Ovidius.
Publius Ovidius Naso a rămas pentru eternitate la Tomis. Iar Eminescu i s-a alăturat. Sub cerul mării, sub strigătele pescărușilor, sub strălucirea soarelui și a stelelor, Ovidius și Eminescu merg alături, doi visători la Pontul Euxin.
