Cu o, aproape, bucuroasă nerăbdare,
Nucul soarbe balta zăpezii-mbătătoare,
Nimeni nu știe cum anu-ncet se lasă
Și timpul de când crapă scoarța-i ca să iasă…
Soarele-nalt tremură-n el cu spițe de foc,
Cum strălucesc podoabe,-n ram, cu irizări-n joc!
Foșnind, lumina-i năvălește-n piept lichidă,
Îngăduind bobocilor, încet, să se deschidă.
Vântul plecat aiurea -de-acum- iar s-a întors
Și din fuiorul clipei fire buclate-a tors.
Cum se-aud -ca prin somn-, venite de departe
Semnalele pline de sens în suflet picurate,
Unde aburi se coboară! Pe schelet de nuc,
Maiestoase clipe țes franjuri și se duc.
Dac-ar veni odată zilele călduroase
Ar domina melodic nucile lucioase
Și-ar fi destul ca sufletul meu să suspine,
Înfiorat, nucul ar contempla în mine
Melancolia pe care tot el mi-o aduce
Când dorul mi-e oprit pe crengi crescute-n cruce…
Din volumul, Sculpturi în aripa timpului, 2001
Lia Ruse
